Povestire scrisă de Adriana Ruță-Neagoe, aleasă de Marin Mălaicu-Hondrari la atelierul online de scriere creativă din primăvara lui 2021.
Când se privea în oglindă, Renata se întrista. I-ar fi plăcut să fie grasă, căci adora structurile corpolente. La salonul de masaj insista pe părțile cele mai moi ale clienților, cum sunt pulpele, burta, „aripioarele” sau „sertărașele” din părțile laterale ale trunchiului, fiindcă astfel palpa ce-i plăcea ei cel mai mult. Atingea pielea care la cei grași are textura mai catifelată și cu o plăcere ascunsă utiliza mișcările de ciupit, recomandate pentru remodelare.
Ea însă ar fi fost bună de fotomodel, cum zicea Alice. Niciun pic de grăsime pe burtă, parcă s-ar fi născut cu buricul la spate. Toată ziua lucra într-o cameră întunecoasă, cu muzică de relaxare de la postul „Pandora”, și clipocit de apă care provenea de la o fântână electrică în miniatură. Un client venit prima dată se mirase de clipocit și o întrebase la sfârșitul ședinței dacă nu cumva era de la vreun rezervor de veceu stricat, ba chiar se oferise să i-l repare. Renata era o persoană calmă și ca atare i-a spus frumos că aceasta este sonoterapie, o metodă de relaxare. Adevărul e că depinde din ce unghi privești lucrurile. Dacă te gândești că există un veceu stricat, s-a dus dracului relaxarea, stai ca pe ghimpi să te scoli să-l repari. Dar dacă te gândești la un pârâiaș de munte, adormi imediat cu o maseuză ca Renata, care-și cunoaște meseria. De aceea trebuie să analizăm atent și de la bun început originea oricărui fenomen.
De pildă, despre Renata se știa că are 31 de ani, că vine din Brazilia, dintr-o familie săracă. Despre Ernesto, bărbatul ei, că reușise să-și ridice firma lui de construcții și să câștige o grămadă de bani. Însă nu se știa că-i strângea într-un cont secret ca să facă ce vrea cu ei, nu să-l bată Renata la cap. Renata însă n-ar fi îndrăznit să-l supere, fiind convinsă că înainte să aibă drept să sară cu gura, o femeie trebuie să aibă un popou generos. Și în general să fie mai bine dezvoltată, nu ca ea. Altfel cum să ai tupeu să crâcnești? Asta așa e la ei acolo în Sao Paulo, unde lucrurile se petrec ca-n lumea insectelor, femela mare, bărbatul nervos și slăbuț, ea cu fundul gras și șoldurile ca o amforă, proptite pe pulpe solide, să te tot pierzi în ea. Asta le dă autoritate. Toate femeile din familia ei aveau cu ce se mândri, numai ea ieșise slabă cu picioare subțiri și fără niciun pic de fund și șolduri pe care să le unduiască la rumba. Dar poate că Ernesto se consola gândindu-se că măcar își trăsese una cu 15 ani mai tânără ca el care-l mai adusese și-n State prin căsătorie, ceea ce nu era puțin lucru.
Ea l-a plăcut din ziua când a venit la aeroport să-l ia. Ernesto avea vocea groasă și răgușită, părea hotărât să-și facă un rost în viață, avea păr negru pe piept, pe brațe și pe picioare și când i-a simțit limba pe pielea ei, nu putea crede că se mai afla în același corp. Dar când s-a lăsat în jos peste el, și-ar fi dorit să aibă acea arcuire după care mâinile lui mari de zidar, alunecând de la mijloc în jos, să găsească un munte mare de carne și coapse moi de care să se prindă vârtos.
Timp de un an a făcut sex cu el sperând să-și schimbe forma. El i-a gătit moqueca cu lapte de nucă de cocos și coriandru, feijoada și quindim, fără să-i spună ceva despre fundul prea mic, dar ea a dedus că asta-l măcina, în timp ce corpul ei se-ncăpățâna să rămână subțire, cu șoldurile-nguste și fără valul de carne pe care ar fi dorit să-l legene ademenitor în mers.
Erotismul se terminase după câteva refuzuri de-ale lui. La drept vorbind nici ea nu se mai simțea bine cu gândul ba la fundul care-i lipsea, ba la coapsele care nu plezneau de grase. Toată pofta ei, atât cât mai rămăsese din ea, s-a dus naibii în vacanța de la San Juan, unde pe străzi și pe plajă colcăia de juanite opulente cu chiloți tanga-n fundul bombat, cu voaluri negre transparente ce-nchipuiau pantaloni și bluze prin care rotunjimile răzbăteau ca jarul pe sub cenușă. Juanitele erau atât de apetisante încât nu se putea ca Ernesto să nu vadă contrastul pe care-l făcea ea în peisaj. Când toate alintările s-au terminat, nu s-a mai uitat în ochii ei. Privirea lui urmărea muște, firimiturile sau culoarea ambră din pahar. Nu-i vorbea nici urât, fiindcă nu-i mai vorbea deloc. Atunci Renata a înțeles că-i timpul să se lase pe mâna unui plastician, să-i implanteze un popou. De dragul lui Ernesto, a cărui răceală nu putea avea altă pricină.
— Nu, că tu nu ești normală! o admonestase Alice. Nu-ți dai seama ce bine arăți! N-ai ce căuta drăguțo la chirurgie, tu ești perfectă!
După operație, Renata își făcu din nou apariția. Arăta ca un curcan pe masa de Thanksgiving, injectat din belșug cu unt pe sub piele! Intră pe ușa lui Alice, cu gura pân’ la urechi și ochii lucioși, într-o pereche de blue-jeans noi cu patru numere mai mari, cu pași mici și sacadați de salsa, frecându-și pulpele și balansând frenetic, pe-o muzică doar de ea auzită, un fund mare și niște șolduri incredibil de rotunde.
— Și eu care mă chinuiesc să-mi reduc aripioarele de pe pulpe la jetul de jacuzzi! Tu în schimb… dar n-apucă să-și termine fraza, că Renata, hohotind radioasă, cu capul dat pe spate, o luă să danseze cu ea prin casă. Carnaval!
Alice o întâlnise cu 12 ierni în urmă la un spa din Sao Paulo, când fusese cu prietenii să petreacă revelionul la căldură. Amatoare de masaj, a dat de mâinile fermecate ale Renatei. Femeile s-au plăcut imediat și, după ce Renata a câștigat loteria vizelor și-a sosit în Brooklyn cu Green Card, Alice a luat-o sub aripa ei ocrotitoare, i-a plătit școala de fizioterapie, iar după patru ani, fata era angajată la un salon renumit din Manhattan. Apoi toate celelalte au venit pe parcurs, cetățenia și aducerea lui Ernesto, cel despre care îi tot vorbise pastorul că i-ar fi bun de soț și care aranjase totul.
Nimic mai plăcut în viața de dinainte de Ernesto, decât duminica la biserică, să cânte cântece de slavă și să discute cu brazilienii ei în sala de mese de la subsol, după slujbă, să schimbe informații în timp ce savura empadinhas cu crustă crocantă. Fetele care în timpul săptămânii făceau curățenie prin casele bogate le-nvățau pe noile venite cât să ceară și cum să tragă dâre vizibile pe mochete cu aspiratorul ca să se vadă bine munca. Bărbații vorbeau despre munca-n construcții, despre materiale, prețuri și clienți și șmecheriile lor. Dar după căsătorie n-a mai ajuns pe la biserică pentru că ea și Ernesto munceau pe rupte, uneori și duminica.
Se-ntâlneau acasă doar pentru cină și televizor, afară de cazul când el se retrăgea să-și ia mesajele și să tot dea cu degetul pe telefon, de parcă ecranul acela ar fi fost o talpă a cuiva serios pe care el o gâdila insistent, să-l facă să râdă.
Într-o noapte, trezită de sforăitul bărbatului, Renata traversă holul către baie și observă celularul lui uitat pe fotoliu, cu ledul clipind. A dat să-l pună în încărcător, dar ecranul i se deschise la atingere, și-atunci văzu poza de pe textul offline al unei necunoscute care-și pusese la vedere labiile epilate, însoțită de comentariul admirativ al lui Ernesto. Buimăcită, se sprijini de perete, simțind că se-nvârte Brooklynul cu ea și că inima-i bate direct în timpane. Cercetă mai departe cu înfrigurare, și prin „history” de pe laptopul lui, dibui rapid o adresă de email, ceru o parolă nouă și răspunse la codul de verificare din telefon, apoi deschise rând pe rând zeci de mesaje. Avu astfel întreaga panoramă a vieții lui paralele, nebănuită. Ernesto avea un anunț pe două site-uri de dating, în care se prezenta cu o fotografie pe care chiar ea i-o făcuse pe plaja La Concha din Puerto Rico. Scria că umblă după noi fluturi în burtă. După ce găsea femeia convenabilă, lua o cameră la un hotel de lângă casă, făceau check-in la 3 p.m., că nu era prost să stea la propria firmă până la 6, cum o mințea pe ea, apoi sosea acasă la 7, chipurile de la firmă, și pleca iar la camera din hotel pe la 6 a doua zi dimineața, „c-așa-i munca-n construcții”. Drept răsplată, frumoasa cu labiile epilate folosea camera în restul timpului după bunul ei plac, avea pe mână cartea lui de credit ca să-și cumpere ce dorea de la restaurant, să facă shopping de la buticuri, iar dimineața se-ntâlneau iar și continuau fututul și discuțiile despre viață până la 11, când era check-out-ul. Pe urmă dădea o raită pe la firmă să vadă cum mai merge afacerea. Asta de vreo șapte ori pe lună.
Femeile acelea, armată dușmană neștiută, râdeau de ea din celularul devenit cutia Pandorei. Erau toate sub 35 de ani. Asta era vârsta pe care Ernesto și prietenii lui o decretaseră în unanimitate, la un chef, ca limita sub care femeile contau pentru ei. Erau slăbuțe, n-aveau fese mari, așa cum își închipuise că i-ar fi plăcut lui. Nu știuse de fapt nimic despre Ernesto. Nu simțea acum nici furie, nici iubire, nici bucurie că-l descoperise, ci durere și ușurare. Trecuse. Nu fusese să fie al ei pentru totdeauna. Ceea ce-i rămăsese era tot relația cu Dumnezeu.
Despre Adam se știa că·era un american bogat la a cincea generație a unei familii de imigranți irlandezi, cu obezitate morbidă gradul III, și că era clientul Renatei, care divorțase și continua să lucreze la același salon. Sub mâinile ei puternice, Adam creștea în fiecare lună ca un aluat frământat. Structura lui imensă ar fi avut nevoie de un cod poștal personal, asta dacă ar fi stat într-un singur loc, numai că el se deplasa zilnic din Greenwich Connecticut, unde locuia, să-și controleze afacerile din Manhattan. Și când îl sorbea din ochi, Renata se gândea cât e de rubensian și cum a știut Dumnezeu să-l facă după chipul și asemănarea Lui. Patima frământatului îl înnebunea și pe el, la fel mângâierile ei împletite, muiate-n ulei cald, care-i curgeau pe spate în șuvoaie binecuvântate, în timp ce muzica lui Satie îi transporta pe amândoi într-o concentrare mută. Era o melodie domoală, fără cuvinte, care părea să pornească nu de la radio „Pandora”, ci de-a dreptul din palmele ei, trecea în corpul lui, și abia apoi plutea prin aer. Ea masa pielea nespus de moale și caldă a subțiorii lui, așa cum o mai găsești la păsări, sub aripi. Nici atingerea unei țesături de mătase nu se putea compara cu senzația care înflorea pe sunetele Gymnopediei no. 1. El era vast, blând și bun, iar ea devenise imensă, creșteau amândoi unul din celălalt, umplând camera. Ascultau sunetele ca pe silabele unui dialog între propriile gânduri: „Singurul-trup-e-al-tău-sau-al-meu?” și răspunsul „Știu-de-unde-ncepi-și-unde-mă-sfârșesc”, apoi din nou întrebare „Și-mi-e-atât-de-dor-de-cine?” „De-mult-îmi-amintesc-eram-doi”***, și dialogul continua, până când i se lipi goală pe spate, toropită de voluptate, ca să-l atingă cu fiecare posibil centimetru al pielii ei, nu doar cu palmele. Apoi se răsuciră-ncet, iar ea se dizolvă în trupului lui moale și cald și parfumat ca o grădină. Grădina de care vorbea pastorul duminica. Într-un târziu ieșiră din încăpere. Definitiv. Mână-n mână. Niciodată nu s-a mai întors la salonul cel renumit din Manhattan, pentru că n-a mai fost cu putință să fie maseuza altcuiva, ci doar a lui, cel care venea acasă la ora 3 după-masa și pleca a doua zi la 11 dimineața.
— Da, așa e, noi doi suntem suflete pereche, îi răspunse Adam prietenului său. Uite, și acum mă gândesc cum s-ajung mai repede la ea, s-o țin în brațe, ca să mă mângâie la subțiori.
— Băi, da’ femeia asta a ta n-are chiar niciun cusur?
— Ba da, doar unul. Fundul. Îl are cam mare.
*** “Cine dintre noi”-fragmente, Ana Blandiana
