Povestire scrisă de Florentina Ionescu, aleasă de Adrian Georgescu la Creative Writing Sundays, pe 31 ianuarie 2021, la tema „o internare într-un spital Covid-19, în stilul lui Marquez”.
Domn’ doctor, cum să-ți spui eu ca să pricepi? Nu mai am gust și miros de când aveam șapte ani. De când am mers cu mama la o înmormântare, la un vecin. Gogu Pascu. Parcă dracu’ m-a pus să miros florile de lângă sicriu. Zău dacă te mint! Deși era internată și confirmată cu COVID-19, tanti Ghița se simțea ca în concediu. A apărut într-o zi la porțile Institutului „Marius Nasta” și i-a rugat pe medici și pe asistente să îi facă testul pentru COVID-19. Doctorul Marinescu a întrebat-o cum se simte, dacă a avut febră, tuse seacă, dureri musculare. Femeia s-a uitat lung la viziera care acoperea fața bărbatului: Domn’ doctor, n-am nimic din ce zisăși. O să râdeți de mine, da’ mie mi-a revenit gustu’. Și să știți că am și miros.
Pandemia era pe sfârșite, iar numărul pacienților internați în secția COVID scăzuse extrem de mult în ultimele zece luni. De fapt, femeia care-și povestise superstiția era singurul caz nou depistat pe secția COVID-19 în acel weekend. Totuși, pentru personalul medical părea imposibil ca pacienta să-și recapete cele două simțuri, mai ales după aproape șase decenii.
Pe când se pregătea să intre în tură, Aurica, una dintre asistente, a recunoscut-o pe bătrână, întrucât erau amândouă din același sat. Așa că s-a gândit să-i facă o scurtă vizită într-una din zile, să-i țină de urât. A găsit-o pe tanti Ghița în salonul 17. Stătea pe pat. Lângă ea, înșirate pe cearșaf, se aflau zeci de pietre, de diferite forme – alungite, perfect rotunde ori ovale – și în culori atât de deosebite, încât păreau vopsite ca ouăle de Paște: roșii, verzi, galben-muștar ori roz.
Ce faci, tanti Ghița, dai în pietre? a spart tăcerea asistenta. Păi ce să fac, mămică, dacă mă plictisesc aci? Zisei să fac un descântec pentru mine, să mă fac bine cât mai repede și să mă duc la casa mea. Aurica s-a apropiat de pat și a urmărit întregul ritual. Cu o cană cu apă într-o mână, bătrâna a clătit, rând pe rând, pietrele, începând cu cea roșie. Era o piatră alungită, ca mânerul unei seceri mici. Buzele i se mișcau, dar asistenta nu a putut să deslușească cuvintele pe care le rostea. Auzi, tanti Ghița, dar de unde ai mata pietrele astea? Țin minte că descântai cu ele încă de când eram eu copil. Bătrâna a făcut câteva mișcări lente, a alunecat ușor cu fundul peste marginea saltelei, coborând de pe patul mult prea înalt. Stând în picioare, a început să stropească patul cu picături de apă, cu degetele pe care le-a înmuiat în cană, dând din încheietură. Femeia în vârstă a făcut în aer un semn doar de ea știut. A pus cana pe noptiera de metal de lângă pat. Eh, mămică, da’ parcă eu mai țiu minte tot. A început să așeze pietrele, una câte una, într-o băsmăluță neagră cu floricele, pe care a legat-o cu două noduri. Au mai schimbat apoi câteva vorbe despre mâncarea din spital, tratamentul pentru COVID-19 și recomandările medicilor. Într-un final, Aurica a redeschis subiectul și a îndemnat-o pe tanti Ghița să-i povestească.
Popa Ilie înfruntă canicula din miezul lui iulie și încheie slujba de îngropăciune a lui Gogu Pascu. Rudele plecară spre case, iar el rămase să încuie biserica. Liniștea din cimitir a fost spulberată brusc de mai multe voci. Groparii se răsteau la o fetiță care rămăsese în cimitir. Preotul se apropie să vadă ce s-a întâmplat. Părinte, asta mică s-a apucat să dea cu nasu’ pe la florile de la mormânt. Am gonit-o, da’ nu vrea neam să plece! răspunse unul dintre bărbați, sprijinindu-se în coada cazmalei. A cui ești? întrebă preotul ștergându-și fruntea transpirată cu o batistă. O cercetă din cap până-n picioare pe copila brunetă, cu ochii negri, care ținea în mână patru garoafe roșii. Fata nu i se păru de prin partea locului. Avea fruntea lată, buzele subțiri și drepte, iar nasul în vânt îi aminti de statuile de marmură pe care le-a văzut el mai demult, într-un muzeu. Hai, lasă garoafele-alea odată și du-te acasă! o îndemnă celălalt gropar, aruncând pământ peste sicriu. Se nimeri ca din cimitir, de lângă sălciile din vale, să apară chiar atunci o femeie îndoliată, cu basmaua neagră legată sub barbă. Se apropie de grup și înșfăcă mâna fetiței, trăgând-o de lângă groapă. Sărut-mâna, părinte. V-a deranjat Ghița? Înfățișarea fetei se schimbă subit. Încercă să-și retragă mânuța. Mama o strânse și mai tare, iar degetele i se albiră.
La șapte zile de la înmormântarea lui Gogu Pascu, întâmplarea făcu ca Ghița să descopere că nu mai simte gustul alimentelor și nici mirosurile din bucătărie. Credea că toți copiii de vârsta ei trec prin asta, așa cum se întâmplă să cadă dinții de lapte. O luă ca pe un fapt banal și nu îi spuse mamei că orice bucate i-ar fi pus în față, n-aveau niciun gust, și că orice ar fi dus la nas, nu simțea mirosul. Într-o sâmbătă, maică-sa hotărî să o ia pe Ghița cu ea la parastasul de 40 de zile al vecinului lor, Gogu Pascu. Însă în acea zi de la final de august, nu mâncarea a fost lucrul cel mai interesant pentru fata de șapte ani așezată la masă cu adulții. După ce a mâncat ciorba din strachină, Ghița îi ceru voie mamei să se joace cu câinele lui Gogu, în grădină. După ce se zbânțui zeci de minute printre pomi, o durere arzătoare de burtă o făcu să se oprească din joacă. Simțise că stomacul ei era pe cale să se despice în mii de bucăți, iar durerea urca și tot urca până când apăru un junghi apăsător în cerul gurii, iar în secundele următoare începu să vomite la rădăcina unui nuc înalt și bătrân din fundul grădinii. Câinele o privi nedumerit. După ce își vărsă conținutul stomacului, cu un disconfort atât de groaznic în cerul gurii și în gât încât crezu că o să moară pe loc, fetița observă o grămăjoară de pietre colorate la baza nucului, în iarbă. Singura-i grijă acum era ca nu cumva să afle maică-sa că mâncarea pe care o vomitase se prefăcuse în pietre. Scoase o batistă din buzunarul rochiței și începu să adune pietrele curate și lucioase. O astfel de întâmplare trebuia să rămână secretul ei, pentru că dacă ar fi aflat maică-sa, sigur i-ar fi luat pietrele. Erau ale ei și nu voia să le împartă. O cuprinse o dorință nemaiîntâlnită de a le proteja, de a le ține strâns la piept, ca pe o comoară. Și pentru că Ghița nu avea jucării, așa cum văzuse la copiii pe care-i spiona printre șipcile gardului dărăpănat, acum se putea juca în voie cu pietrele.
Eh, mama n-a mai avut de ce să se plângă, pentru că, cu banii de pe descântecele făcute pentru ăștia din sat, ne-am reparat și noi gardu’ ca să nu mai râdă vecinii de noi, a luat o femeie cu ziua să ne lipească pereții crăpați și de la târg a cumpărat cărămizi cu care ne-am făcut o sobă mai mare. Toate acestea i le-a povestit bătrâna asistentei care și-a făcut timp să o viziteze în acea zi.
Viața celor două, mamă și fiică, s-a schimbat complet într-o dimineață, la vreo lună după parastas, când femeia a descoperit o pată de sânge pe pieptul unei rochițe pe care voia să o spele în albie, cu săpun de casă. Ghițo, ia să-mi spui tu adevăru’, că dacă mă minți, dracu’ te-a luat! Când vomitași prima dată? La început, copilul făcu un pas în spate și vru să inventeze un răspuns. Femeia o apucă de brațe și o zgudui, de parcă ar fi vrut să o trezească dintr-un somn adânc. Zi-mi, fa, de câte ori ai vărsat pietrele, că dau cu tine de pământ! Copilul șopti doar O dată. După ce Ghița a recunoscut și i-a spus adevărul, comportamentul mamei s-a schimbat brusc, încât copila nu mai știa ce să creadă. Oare mama o testa și voia să se convingă că nu o să o mai mintă niciodată? Femeia o luă cu blândețe pe după umeri, intrară în casă și o așeză pe Ghița pe lada cu așternuturi curate. Se aplecă și își apropie fața de a fetei: Ghițo, să nu mai spui la nimeni, da? Să rămână secretu’ nostru cum au apărut pietrele. Îi luă mânuțele într-ale ei și o privi în continuare în ochii negri: O să treacă anii și, din când în când, o să mai verși pietre. Unele mai mari, poate altele mai mici. Să nu te sperii, da? Că durerea o să treacă, fata mea. Vreau să le aduni pe toate. Să nu lași niciuna în urma ta, că e păcat, și n-o să-ți mai iasă vorbele cum trebuie. Eu o să te învăț de azi înainte un descântec, dar să fii ascultătoare și să nu-l spui la alții. M-ai înțeles? Fetița dădu din cap și din acel moment începu să învețe de la mama ei, zi de zi, cum să facă primii pași într-ale descântecelor cu pietre.
Când împlini 14 ani, mamă-sa îi dărui o băsmăluță înflorată, pe care o cumpărase de la oraș, în care fata să-și păstreze pietrele. Totuși, ceea ce a uimit-o cel mai mult pe Ghița a fost că maică-sa nu a mai bruscat-o niciodată, nu a mai ocărât-o și nu a mai trimis-o după apă la râu. Îi dădea voie inclusiv să iasă la poartă, în fața casei, să se joace cu copiii de pe ulița mare. Iar pregătirea fetei a continuat, zi după zi, până când a învățat toate tipurile de descântece, în funcție de ce pietre folosea.
Aurica a venit peste două zile la Institut, când intra în tură. A aflat de la celelalte asistente că tanti Ghița a făcut stop cardiorespirator în dimineața precedentă. Pe la prânz, pe asistentă o cuprins-o o stare de moleșeală și de greață. Te pomenești că oi fi gravidă i-a zis una dintre colege, când a văzut-o că aleargă spre baia de pe etaj. Respirând cu greu, și-a îndepărtat viziera și masca. Când s-a aplecat deasupra chiuvetei, a simțit o durere cumplită de gât, urmată de o durere ce-i făcea capul și tâmplele să-i zvâcnească. Dincolo de palpitațiile simțite în tâmple, greața a crescut în intensitate. Stomacul a început să-i bolborosească, de parcă se revolta împotriva întregii ei ființe.
Aurica a continuat să respire cu dificultate. S-a uitat în oglindă și s-a speriat de cât era de palidă. S-a aplecat iar deasupra chiuvetei și în acea secundă, de pe gât spre cerul gurii s-a ivit un obiect. A căzut cu un clinchet scurt în chiuveta albă și dezinfectată. A văzut o piatră verde și rotunjită. Sunetul i-a reverberat în urechi. Piatră pe ceramică. Poc și încă un poc. În următoarele minute, a continuat să numere pietrele pe care corpul ei le elimina, rând pe rând, cu grade diferite de dificultate, până când nu a mai căzut niciuna.
