Povestire scrisă de Irina Lupu, premiată de Diana Geacăr la concursul trimestrial de povestiri – „Mi-a plăcut foarte mult proza asta. Asistăm în ea la o scenă din viața unei femei – personaj narator –, din care aceasta află, pe căi ocolite, anumite lucruri despre iubitul ei și despre alți oameni. Chiar și acum, după vreo săptămână de când am citit-o, îmi e proaspătă în minte. Dialogul e bun, credibil și firesc, perfect dozat. Scena e bine construită, cu tensiune, mister și surpriză oferită într-un mod indirect cititorului. E fascinant să urmărești interacțiunea personajelor și să descifrezi ceea ce nu le este spus, iar starea omului care se simte exclus, nesigur, gelos, dar caută să n-o arate, mi se pare foarte bine redată.”
Ne-am terminat porțiile din tarta pe care o pregătisem mai devreme și ne-am mutat în bucătărie. Voiau să fumeze. Despina s-a așezat pe scaunul de lângă fereastră, Rareș a așezat farfuriile în chiuvetă și m-a îmbrățișat. S-a așezat apoi pe scaunul de lângă ușă. Eu am rămas în picioare, cu spatele la ei. Am pus apă în ibric, câteva lingurițe de cafea.
— E rețeta Iuliei, i-a explicat Rareș Despinei.
— Cine nu are o rețetă specială de făcut cafea? a întrebat ea.
Afară încă ploua. Am deschis larg fereastra și am inspirat. Am crezut că Despina va amâna vizita din cauza ploii. L-am întrebat pe Rareș de dimineață dacă mai are sens să fac tarta. În așteptarea unui răspuns de la el, am primit un telefon de la ea. „M-a sunat Rareș”, mi-a zis, „nu mă sperie o ploaie, să știi”. A râs scurt, „chem un taxi și pornesc, am cumpărat deja un vin superb pentru ocazia asta”.
— Chestia e că, a spus Despina în continuarea discuției din sufragerie, mi se pare din ce în ce mai greu să te apropii de oameni.
— Exact, a spus Rareș și a tras scrumiera lângă el.
— Nu-mi dau seama dacă fac eu ceva sau dacă, tocmai, nu fac ceva. Și poate ar trebui să fac?
— Mhm, am spus eu punând ibricul de pe foc, știu ce spui.
M-am întors spre ei, le-am zâmbit. I-am ascultat mai departe, aprobându-i pe rând. Despina avea dreptate, devenise „atât de greu să te conectezi la ceilalți”. Nu puteam să o întrerup, dar bifase oricum tot ce aș fi spus și eu. Mediul virtual, aplicații, „toți știm totul despre ceilalți, de ce să-i mai întrebi ce fac, dacă vezi asta pe profilul lor?” Repetam „mhm” din când în când și dădeam din cap. Da, eram de acord și cu Rareș, „toți așteptăm ca celălalt să vină spre noi, să facă altcineva pasul, dar noi stăm în coconul nostru”. Se făcuse frig, am apropiat fereastra.
— De fapt, toți vrem să fim aleși de oamenii pe care i-am alege și noi, nu? Cam așa ceva, am spus. Adică validați.
M-am întors din nou cu spatele fără să primesc un răspuns, am amestecat cu lingurița în ibric. În câteva secunde cafeaua s-a umflat și am oprit focul. Am turnat-o imediat în cești.
— O mai lăsăm puțin.
— Tu ești maestra, noi o bem oricum, a spus Rareș.
Despina a chicotit. El și-a stins țigara, a ridicat un picior pe scaun, și-a lipit spatele de perete. A închis ochii și a început să fredoneze piesa care se auzea în sufragerie. Pusesem un album pe care mi-l trimisese de curând și îmi plăcuse. Nu știam ce muzică asculta Despina, dar la refren a început să cânte în șoaptă peste piesă.
— Adevărul e că nu-mi amintesc ultima dată când am simțit că sunt intim cu cineva, știți la ce mă refer. Nu neapărat la intimitatea aia, a spus el.
— Ca în seara aia la Krapets, mai știi? a întrebat Despina și și-a aprins o țigară.
— Da, exact. Seara aia, a spus el și a căscat.
— Ce seară? am întrebat relaxată, când pauza devenise prea lungă.
Rareș a început să povestească o vacanța în care fuseseră împreună. Nu știam și nu voiam să-i întreb dacă singuri sau cu ceilalți. Cu grupul lor vechi de prieteni adică, pe care eu îi cunoscusem de curând. Dar oamenii despre care începuseră să vorbească acum, cei din seara aia, erau niște străini veniți cu rulota la mare, pentru toată vara. Povesteau, am presupus, despre ultima lor vacanță la mare. Împreună, deci, doar ei doi. M-am întors și am luat zaharnița de pe raft.
— Dar atmosfera a devenit intimă, cum zici tu, abia când am început să jucăm jocul ăla în care povesteai despre tine, a spus Despina.
— Da. A devenit chiar prea intimă când ai povestit tu faza aia, a spus Rareș și a râs.
Au tăcut din nou. Despina mi-a zâmbit și a început să fredoneze din nou peste muzica din sufragerie. Am pus ceștile lor pe masă. Rareș și-a întins buzele spre mine și l-am sărutat. M-am rotit, am luat de pe blat ceașca mea și zaharnița.
— Zahăr? am întrebat.
— Ah, da, a spus Despina.
A băgat lingurița în zaharniță, apoi în gură. A închis ochii, a gemut teatral.
— Doamne, cum a fost după ce a povestit francezul, a continuat Rareș.
— Îmi amintesc atât de bine cum a reacționat soția lui. Și cum el încerca să o dreagă apoi, dar a renunțat rapid. Oricum nu am înțeles atunci toată discuția, vorbeau foarte rapid în punctul ăla, dar gesturile erau de ajuns.
M-am încruntat. Rareș a luat o gură de cafea și a aprins încă o țigară.
— Long story, a spus el și a râs forțat, după ce ne-am intersectat privirile.
— Era cuplul ăsta de francezi în camping, lângă, a început Despina, și mi-am dat seama că a evitat cuvântul „noi”. Ne împrieteniserăm cu ei și într-o seară am jucat un joc. Trebuia să spui ceva despre tine, o fază, o întâmplare. De preferat ciudată, ceva incredibil și, dacă ceilalți făcuseră și ei chestia aia, sau ceva asemănător, trebuia să bea. Și dacă beai trebuia să povestești apoi faza ta.
Am pus câteva întrebări scurte care au încurajat-o pe Despina să povestească mai departe. Mi-a spus că femeia se ridicase brusc de la măsuța plină de pahare, sticle goale, lumânări. Se clătina. Îi strigase soțului cuvinte jignitoare. El își scosese ochelarii și îi curăța cu marginea tricoului, senin. Femeia intrase apoi în rulotă trântind ușa, iar ei au rămas să bea în tăcere. Bărbatul și-a dus mâinile la ceafă, s-a lăsat moale pe șezlong și a rămas așa, privind în gol. Ei s-au ridicat și i-au spus „noapte bună”. El le-a zâmbit și a rămas acolo. Dimineață, rulota francezilor dispăruse, iar Despina s-a întrebat, mahmură, dacă visase. Dar a văzut sticlele de vin franțuzesc, goale, lăsate lângă tomberon.
— Crezi că au divorțat? l-a întrebat Despina pe Rareș după ce și-a terminat povestea.
Rareș a tras lung ultimul fum din țigară și a stins-o. A expirat lent. S-a încruntat.
— Tu ai fi divorțat în locul ei?
Am scos o țigară din pachetul lui Rareș și am aprins-o. Am aruncat bricheta pe masă mai zgomotos decât aș fi vrut. Nu mai fumasem de un an și ceva.
— Tu fumezi? m-a întrebat Despina mirată.
— Uneori. Deci, am spus și am tras din țigară, suflând ușor fumul, atentă acum la toate gesturile mele. Ce ai povestit încât să ducă la toată situația aia? am întrebat.
— O fază inventată. Am spus-o ca să mă distrez. Să văd cum reacționează ei.
— Parțial inventată, a continuat Rareș, fixându-mă cu privirea. Doar că francezul băuse mult. Toți, de fapt, băuserăm prea mult. Despina le-a zis că, pot să povestesc? a întrebat-o el brusc.
— OK, a spus ea și și-a dat ochii peste cap.
— A zis că s-a căsătorit foarte devreme și că a divorțat după un an. Și că în anul ăla și-a dat seama că-i plac și femeile. Ai zis, mai știi? a întrebat el, privind-o încruntat. Ai zis „linsul e sculptură, suptul e dulgherie”. În franceză suna mai bine, dar asta ai spus. Nu?
— Așa și? Încă mai cred asta, a spus ea, fluturându-și teatral genele.
Am stins țigara și am luat ultima gură de cafea, se răcise.
— Păi și el ce v-a povestit? am întrebat.
— A ridicat paharul să ciocnească cu mine, a spus Despina. Apoi a băut singur, noi am rămas blocați. Eu și Rareș zâmbeam, soția nu. Nu știam exact pentru ce bea. „În afară de partea cu căsătoria la douăzeci de ani și divorțul rapid”, a spus. „Și la faza cu sculptura și dulgheria”, a spus și a râs, „pentru mine e invers”. Apoi a dat și restul de vin pe gât.
— Da, nu a apucat să povestească nimic, de fapt, nevastă-sa l-a întrebat dacă glumește. „E o glumă, nu?”, ții minte că repeta asta obsesiv? „Julien, e o glumă?” Apoi nu i-a mai spus pe nume. El i-a răspuns doar că nu a venit niciodată vorba despre asta. Când ea a început să-l jignească, a tăcut. Părea destul de împăcat în final, nu?
— Mai împăcat decât tine, oricum.
— Exagerezi, a spus Rareș încruntându-se din nou.
M-am întins după pachetul de țigări. Rareș și-a dus mâinile la ceafă, s-a întins și a început să cânte peste refrenul care se auzea de dincolo. Despina se mișca și ea ușor pe ritmul muzicii.
— Știi ce mi-a mai rămas în minte? a întrebat Rareș privind în gol. Cum s-a auzit când, în liniștea aia care se lăsase după ce ea a intrat în rulotă, ai început să torni vin în pahare.
— Chiar, am adus un vin mișto, a spus ea și s-a ridicat de la masă.
— Hai în sufragerie, a spus Rareș și mi-a întins mâna zâmbind.
