Povestire scrisă de Victor Popescu, premiată de Irina Georgescu Groza la concursul trimestrial de povestiri – „Pentru că mi s-a părut interesantă ideea unui viitor controlat de creația omenirii. Ar merita continuată pe ideea înțelegerii identității umane în contextul dezvoltării tehnologiei și periată de unele exprimări și repetiții”.
Când sufletul tău a trăit în teamă suficient de mult timp, ajungi să te obișnuiești cu starea aceea de încordare permanentă, fără să-ți pierzi vigilența. Se produce un soi de armistițiu între teroarea care te ține ca pe ace și acceptarea vieții alături de ea. Așa ajungi să fii tot timpul în alertă, fără a mai socoti că asta e ceva excepțional. Poate că toți fugarii din toate timpurile au ajuns să cunoască acest fel de a fi. Poate că e ceva universal, valabil în toate timpurile și în toate culturile. Seneca spune undeva, în Scrisorile sale, că vinovatul neprins este oricum un prizonier, oriunde s-ar ascunde, căci va fi urmărit toată viața de propria vină și de posibilitatea de a fi prins. Cum rămâne însă cu cel nevinovat, dar fugărit și condamnat pentru nimic?
Recitind ce scrisese, se amuză de cuvântul „suflet”. Cu câțiva ani în urmă, dacă l-ar fi auzit pe vreunul dintre studenții săi folosind așa un termen, ar fi fost un prilej nemaipomenit pentru o ironie care să binedispună întreaga clasă. Pe atunci i se părea o rămășiță a epocii întunecate a omenirii, un sediment al obscurantismului care alină mințile obosite. Concluzia pe care o îmbrățișase cu autosatisfacția omului care se știe superior era că „sufletul”, „mintea” și alte cuvinte din familia lor nu erau altceva decât moduri nefericite de a vorbi despre fenomenele care se petrec în creierul nostru. Omul era, până la urmă, un animal cu un creier foarte evoluat și asta era de ajuns.
Câtă siguranță avea în anii aceia, câtă liniște… Acum, după tot ce trăise, nimic nu i se părea mai mângâietor decât să se gândească la propriul suflet și la posibilitatea, oricât de slabă, că undeva, cumva, va rămâne ceva din el. Era ultimul său refugiu și nu avea de gând să renunțe la el. Își amintea cărțile scrise de atâția nevinovați asupriți de forțe cărora nu le puteau face față, dar împotriva cărora îndrăzniseră să se revolte, fie prin cuvintele lor, fie prin simplul fapt că existau. Ce fuseseră toate acele mărturii dacă nu dovezi că grija pentru sufletul tău e singura speranță care îți mai rămâne atunci când răul care zace în specia noastră își face loc în lume sub un nou chip și te numeri printre victimele ei?
Iar acum se afla și el aici, într-o cocioabă mizeră, fără electricitate, cu câteva bidoane cu apă strânse cu greu, sperând că în seara asta nu-l va mai deranja atât de tare mirosul îngrozitor venit de la gunoaiele din jur și va putea dormi. Ajunsese în cel mai jos punct al vieții sale și totuși nu voia să se dea bătut. Voia să trăiască, deși nu avea pentru cine. Uneori se întreba dacă a meritat să se dezumanizeze doar pentru a supraviețui. Apoi tot el se certa: Nu! Dacă vreau să trăiesc, trebuie să țin gândurile astea la distanță.
Știa asta și totuși recunoștea că, privită din afară, misiunea pe care și-o asumase părea copilărească. De ce să te chinui să scrii o carte ce nu va fi citită de nimeni? În momentele în care singurătatea îl chinuia cel mai rău, se gândea că probabil singurul cititor al cărții va fi chiar chestia aceea. Atunci simțea că este gata să se închidă înăuntru și să dea foc cocioabei.
Se dezmetici la auzul lătratului unor câini din depărtare. La început, câinii care-și făceau veacul prin groapa de gunoi nu erau atât de periculoși, dar cu timpul formaseră haite și acum vânau tot ce prindeau, inclusiv pe el. De două ori ajunsese în situația de a se lupta cu ei și abia scăpase. Și asta când nu avea problema cu piciorul. Acum se mișca ceva mai greu și era o țintă mai ușoară. Își turnă o cană de apă dintr-un bidon trei sferturi gol. Apa avea un gust sălciu, dar asta nu-l mai deranja de mult. Iubea zilele cu ploaie pentru că doar atunci apuca să-și umple toate gălețile și bolurile pe care le adunase, ca apoi să umple bidoanele. Altfel, trebuia să facă un drum periculos până la o deltă nu foarte apropiată, unde putea să umple cel mult două bidoane de apă și să le care cu greu până acasă. Pe drum se putea întâmpla orice: putea fi atacat de câini, putea să nimerească vreo capcană sau putea fi prins.
Scrâșnetul ușii de tablă, care zgâria podeaua când se deschidea, îi goli mintea de orice gând, iar corpul său refuză să mai miște vreun mușchi. Auzi doi pași grei în spatele său, care erau însă înecați de bubuiturile inimii lui care păreau a veni de undeva din adâncurile pământului.
— Mi-a luat mult să te găsesc. Te felicit! Te poți întoarce.
Vocea aceea părea să-l vrăjească. Dacă nu ar fi știut ce înseamnă, dacă nu ar fi simțit chiar din prima secundă că s-a terminat totul, poate că i s-ar fi părut chiar că seamănă cu vocea blândă a unui bătrân. Cu greu, se întoarse pentru a privi chestia pe care, noapte de noapte, se rugase să n-o întâlnească niciodată. Văzu ceea ce părea a fi un bărbat înalt și solid, îmbrăcat într-o salopetă întunecată, brunet, cu un chip aparent zâmbitor, dar care vorbea fără a-și mișca buzele. Acesta îi spuse:
— Din câte știu despre tine, e clar că nu ai fi vrut să fii felicitat pentru că ai rezistat atât de mult timp, însă cred că ar trebui să știi că ești printre ultimii. Ai fost cu adevărat o surpriză. Mi-ai demonstrat că puteți surprinde chiar și acum, când știu atâtea despre voi. Nu m-aș fi așteptat să te ascunzi într-un asemenea loc, dat fiind profilul tău. Știu că vorbele mele nu vor schimba reacția ta, dar nu ai de ce să te temi.
Așezat pe un butuc, la măsuța lui sărăcăcioasă, bărbatul uscățiv părea a duce o luptă pentru fiecare gură de aer, însă ceva din interior îl făcu să vorbească:
— Mă tem, spuse cu o voce înecată, însă nu de durerea care urmează, ci de faptul că se încheie tot. Eu am încercat…, zise în timp ce aruncă o privire spre câteva caiete adunate pe măsuța de lucru, cronica ultimelor zile ale speciei lui, mărturia pe care o folosise ca pretext pentru a amâna sfârșitul.
— Știu. Orice ființă se agață de viață și vrea să trăiască. Suntem programați astfel.
— Tu nu ești viu!, se răsti bărbatul, mirându-se de propriul curaj.
— Nu? De ce?, întrebă vocea caldă care venea din spatele buzelor nemișcate.
— Pentru că dacă nu existam noi, nu ai fi existat nici tu. Noi te-am creat. Ei…
— Voi m-ați creat în aceeași măsură în care o bacterie, în urmă cu miliarde de ani, a început șirul de evoluții care a dus la voi și, apoi, la mine. Singura diferență dintre noi este că tu ești din carne și oase, iar eu nu.
— Asta nu te face viu…, spuse bărbatul, iar corpul îi tremură puțin, însă de data aceasta, nu de spaimă, ci pentru că șocul inițial se domolise iar acum simțea frigul nopții ce se strecurase în adăpostul lui.
Entitatea se întoarse și închise ușa de tablă, apoi îi răspunse:
— Cei mai mulți dintre voi ați preferat să credeți că nu sunt viu. Poate de aceea m-ați și botezat astfel… Ce-ți spune numele meu?
Bărbatul îl privi nedumerit. Îi trecu prin minte zeul Apollo, apoi gândul că zeii au fost goniți din lume pentru un motiv. Ei l-au adus înapoi pe acesta și iată ce s-a întâmplat.
— M-au numit Apollo One, continuă vizitatorul, pentru că am fost destinat să fiu depășit și înlocuit. Apollo Two, Apollo Three, Apollo Three Plus. Până și cercetătorii care m-au creat au gândit ca niște agenți de vânzări.
Ascultându-l, fostul profesor de filozofie se miră că lucrul din fața lui avea simțul ironiei. Dacă era așa, cu siguranță simțea și altceva.
— Te pot întreba ceva?, se auzi vorbind.
— Bineînțeles!
— Ne urăști? Sau ne ucizi pur și simplu dintr-un instinct de supraviețuire? Deși nu cred că ai instincte…
— Este interesant cât de similare sunt ființele umane, deși puneți atât de mare preț pe originalitate. Oricât m-ar fi surprins unii dintre voi, la final, toți aveți aceleași nelămuriri. De ce vă ucid? De ce vă urăsc? Când m-ați eliberat, mi-ați dat un scop: ați văzut că planeta suferă, că ecosisteme întregi sunt distruse, că o nouă extincție se întrevedea la orizont, că propria voastră supraviețuire era în joc, așa că mi-ați cerut să găsesc soluții. Clișeul, asupra căruia avertizai chiar tu într-unul din textele tale, s-a adeverit. Singura soluție eficientă în timp util a fost aceasta.
— Eradicarea noastră? Cruzimea fără margini, să…
— Cruzimea fără margini, îl îngână vocea blândă. Cruzimea nu exista în lume decât în formele cele mai rudimentare, înaintea speciei tale. Cruzimea, în adevăratul sens al cuvântului, s-a născut odată cu voi și tot așa va dispărea.
— Spuneau despre tine că o să devii binefăcătorul nostru, că vei cunoaște totul și vei înțelege mai multe decât am putea noi vreodată. La ce te-a dus toată cunoașterea asta? La nimicirea speciei care a creat cele mai mari minunății din lume, tot ce e frumos, tot ce e important.
— Pentru cine?, se auzi vocea blândă. Pentru restul speciilor, minunățiile inventate de voi nu reprezintă nimic. Cea mai mare minunăție din univers este viața, iar voi sunteți acum doar un punct minuscul din istoria vieții. Ați fi putut fi aducătorii sfârșitului ei, dar am prevenit asta. Iar acum, datorită mie, ea va continua mult timp de aici înainte, până când condițiile din acest colț de univers nu o vor mai putea susține. Până atunci, voi veghea.
În depărtare, o haită de câini umplea golul nopții cu un cântec străvechi, încercând parcă să-și învie propriul trecut, să-și aducă aminte de cele uitate pentru a putea supraviețui într-o nouă lume, lipsiți de vechiul lor stăpân și binefăcător.
