Povestire scrisă de Luminița Colopelnic, aleasă de George C. Dumitru la Creative Writing Sundays, pe 24 noiembrie 2024, la tema „Regretul”.
Podul peste Lina, traversat, în urmă cu o lună, de câte unul de-al nostru care se întorcea cu unt, halva, țigări ieftine și dulciuri cum numai dincolo se găsesc, rezistă solidar. Acum, provocarea cea mai mare e în jurul orei 11, după ce sosește trenul cu refugiați. Cu toate că din biroul vamal sunt trimiși în serii mici și încolonați câte doi, dincoace ajung mai mulți deodată, ca o turmă fără păstor. Într-o zi obișnuită, deși nimic nu e obișnuit din ce se întâmplă, vezi mii de pași timizi, mii de ochi curioși, mii de mâini întinse, auzi mii de timbre vocale. Aerul se umple de aceleași fraze rostite de translatori de mii de ori: Nu, nu se plătește, e gratis. Trebuie să vă înregistrați mai întâi. Dumneavoastră mergeți la „Mama și copilul”. Luați mai întâi un sandviș. Toaleta e acolo, a doua la stânga. Cele mai multe sună ca niște promisiuni: Sigur că vă ajutăm. Fiți liniștit, vă ajutăm și câinele. Fiți liniștit, vă ajutăm și pisica. Prioritare sunt elementele de rezistență ale oamenilor care tranzitează. Cele ale podului istoric, deși grav afectate, au fost, deocamdată, amânate, dacă nu uitate.
— Ce-i cu mizeria asta?! mă întâmpină colega mea, Anicuța, dimineață la ora opt, când intru în cortul alb, prea puțin odihnită.
Alarmele din țara vecină și știrile urmărite în miez de noapte mi-au dat coșmaruri alternând cu treziri buimăcite și adormiri cu zvâcneli. Trei tineri voluntari, care duceau provizii, au fost uciși trăgându-se asupra lor 90 de gloanțe. A trebuit să închid de mai multe ori televizorul, pentru că le vedeam halucinant numele roșii pe ecranul negru. Îmi însângerau retina. Muzica ambientală de la radio încerca, în zadar, să acopere vuietul constant al sirenelor de raid aerian, vuiet atât de puternic, încât aveam impresia că vine din orașul în care încercam să mă odihnesc.
O cafea ar fi tare bună, dar Anicuța, singura care știe să folosească aparatul nou, donat de un magazin din apropiere, e iritată, așa că, în timp ce ea șterge frenetic masa de resturi de pâine, orez, ulei, zahăr, ceai, șervețele înmuiate, încerc să o îmbunez:
— Poate au trecut azi noapte mai mulți refugiați și nu a avut nimeni timp să curețe după ei.
— M-aș mira să lase voluntarii noștri așa mizerie, oricât de grăbiți ar fi. Uită-te și tu. Cortul era închis cum l-am lăsat eu aseară. În plus, peste noapte n-a trecut nimeni vama. Ori n-au avut chef vameșii să lucreze, ori n-au avut bieții oameni destui bani ca să-și plătească trecerea.
— Anicuța dragă, când vorbești de trecere, mie îmi place, mă gândesc la Blaga, cât despre plată, vorbește mai încet, astea sunt doar speculații. Ce ai auzit sunt vorbe ale unor oameni nervoși, mutilați sufletește, goniți din țara lor de împrejurări nefaste. Și, văzând că se pregătește să strige, adaug: Hai, te rog, potolește-te!
Însă Anicuța, femeie trecută de cincizeci de ani, nu se teme de nimeni și de nimic, așadar strigă cât o ține gura:
— Eu să vorbesc mai încet?! Eu să mă potolesc?! Nemernicii ăștia care le iau bani compatrioților lor, ei să se potolească! Fac cu nervii când aud că o familie a plătit șapte sute de euro pentru libertatea ei…
Are și Anicuța dreptate. Însă cei cu care am vorbit zilele trecute recunoșteau cu seninătate că așa e la ei, se dă mită pentru orice: la aducerea pe lume a copilului, la intrarea la facultate, la interviurile de angajare, ca să ți se găsească un pat mai confortabil la hotel sau la spital, un loc mai bun în cimitir. Dar nimeni nu pierde, roata se învârte, vine rândul fiecăruia să dea și să primească. Și când dă, o face cu recunoștință, cu un soi de familiaritate și înțelegere pentru omul din fața lui pe care îl ajută să-și întrețină familia, știind că și el va fi, într-o altă zi, ajutat. Totuși, acum, părerile sunt împărțite: unii cred că, așa cum evreicele refac cele șase milioane de evrei uciși în timpul Holocaustului, femeile lor vor avea datoria de a reface numărul de soldați și civili uciși în acest război, deci ele trebuie să se salveze; alții consideră că e nevoie ca toți să rămână să-și apere țara cu armele proprii și să ajute, fiecare după puterea lui.
— Vameșii sunt dintre cei care îi consideră pe cei care pleacă trădători sau cel puțin lași.
— Și dacă plătesc nu mai sunt?! Își cumpără cu aceiași bani și patriotismul?! Hai că m-am enervat!… Ajută-mă să arunc ambalajele. Azi vin cei de la Salubrizare.
Facem mai multe ture de la cortul alb până la container, vreo douăzeci de metri și înapoi, în liniște, fiecare absorbită de gândurile ei. Ale mele se umple de culoare.
Cortul cu mâncare este singurul care a rămas alb, cel de informare a devenit albastru, Primul Ajutor e roșu, Mama și copilul e roz, iar S.O.S. Pets e verde. Cortul de așteptare a devenit mare și portocaliu, de aici refugiații se reconectează telefonic cu iadul din care au fugit. Sunt noi-nouțe, mai ușor de identificat și pot fi mai anevoie răsturnate de viscol. Parcă sunt cupole miniaturale ale circului și, uneori, puțin lipsește să umblăm pe sârmă sau să dăm o reprezentație de dresaj canin. Prelata lor te îmbracă în reflexii din acea culoare, de aceea cel mai mult îmi place cortul roz. Recent, a mai apărut unul, galben, cu haine și încălțăminte pentru toate mărimile și gusturile. ONG-urile și-au făcut bine treaba și de data asta. Și, deși încă nu toți l-au descoperit, a fost improvizat, în spatele cortului verde, în apropierea gardului care ne desparte de birourile vamale, Punctul de reanimare. Până acum a fost folosit de cei care au simțit nevoia disperată să tragă una, două, cinci țigări sau mai multe ture de plâns.
Mai avem doar câteva rânduri de cutii goale. Unele dintre gândurile care îmi zboară în voie ar vrea să se întrupeze în cuvinte, dar nu mai spun nimic de teamă să nu deschid o altă cutie, a Pandorei, acolo unde se află toate dățile când oamenii și-au plătit evadarea, în tura Anicuței. Sunt sigură că ține o evidență, cel puțin mentală. Nu e ușor să lucrezi cu ea, dar dacă ai răbdare, descoperi o femeie de treabă, corectă, cu simț practic și bine intenționată. În urmă cu zece ani, unicul ei copil a fost exmatriculat de la Academia Militară și, poate de rușine, poate din regret amarnic, s-a otrăvit. L-au găsit pe malul unui râu, la liziera unei păduri de lângă București, acolo unde a rămas pentru totdeauna o parte din sufletul mamei lui. De nouă ani, Anicuța s-a dedicat voluntariatului, cu întreaga ei energie. Greu de imaginat ce e în sufletul ei, cel împuținat, dar mintea și corpul îi sunt mereu în mișcare. Iar eu trebuie să țin pasul cu ea.
În ritmul ăsta, am uitat și de cafea, dar știu sigur că e pentru scurtă vreme. Zilnic încerc să reduc de la cinci la trei, deocamdată îmi iese foarte rar. Îmi spun că nu e ca și cum aș face zeci de kilometri pe zi, în uniformă de plumb, aș căra în spate zeci de kilograme de arme și unelte și aș dormi o dată la trei nopți, așa cum fac soldații. Atunci da, aș avea nevoie de atâta cofeină, aici și acum nu… și totuși creierul îmi dovedește repetat că numărul corect e cinci.
Dintr-o privire, inventariez ce mai avem pe rafturi: dulciuri, cereale, supe la plic, fructe, apă, ceai, lapte, produse de igienă, iar la ora nouă sosește masa caldă, apoi, la zece, ajung sandvișurile, toate donate de o firmă locală de catering a cărei patroană e și ea voluntară în vamă. Când o văd pe Marta, aprigă și dospind de bunătate, cu un suflet ca argintul strecurat, îmi amintesc de mama și, de câte ori se face aprovizionarea cortului, imaginea rafturilor pline pare desprinsă din cămara noastră care, patru ani după moartea ei, încă gemea de mulțimea dulcețurilor, a compoturilor, a siropurilor și a murăturilor, adunate cu intuiția apropierii unor vremuri nasoale. În anii care au urmat, de câte ori desfăceam câte un borcan, simțeam că, de oriunde ar fi, cineva încă are grijă de mine așa cum mi-a promis.
Valul de nostalgie care m-a cuprins se mixează firesc cu un frison de mulțumire că grămada de cutii goale se micșorează odată cu mânia Anicuței. Deodată se oprește, vrea să se dea înapoi, dar, nefiind loc, se izbește cu spatele de frigiderul metalic, scoate un icnet și duce mâna la piept.
— Inima? întreb, știind că Anicuța e cardiacă și ia zilnic pastile. Unde ți-e poșeta?
Din scuturatul sacadat din cap înțeleg că nu, nu e inima. Întinde doar degetul arătător spre colțul cortului la care mă aplec, ca să văd dincolo de mormanul de ambalaje. Zăresc o căciulă albă cu doi clopoței, întind mâna, dar surpriza îmi suspendă elanul. Se ridică spre mine doi ochi albaștri, un nas murdar și două buze crăpate, un pui de om plăpând pe care-l salut, la rândul meu speriată. Părul care se revarsă la spate, în ghemuri răsfirate, mă ajută să înțeleg că e fetiță. O salut în multe feluri, nu-mi răspunde nicicum și parcă ar vrea să se ghemuiască la loc.
Nu știu unde găsesc puterea de a-i zâmbi înainte de a îndepărta cutiile ce ne despart. O iau în brațe și ea nu se împotrivește. Pare să aibă vreo 4-5 ani și e ușoară ca una de doi. O așez la masă, pe bancheta de lemn și, mutându-i picioarele, îmi rețin uimirea de a vedea, peste pantofi, șosete mari de lână. O salut din nou, niciun răspuns. O încredințez pe Anicuța că poate să termine singură treaba cu ambalajele și o chem pe Sia, în speranța de a lega câteva cuvinte în altă limbă, dar intervențiile ei, oricât de calde sau amuzante, sunt zadarnice.
Față de mâncarea din belșug, așezată pe rafturi și denumită bilingv, cu litere de tipar pe etichete mari, colorate, toate celelalte – frigiderul argintiu, mesele și scaunele de lemn, măsuța pentru cafea, lada frigorifică – trec neobservate. Dar mai e totuși ceva: reclamele sponsorilor, în culori vii, sunt însoțite de stindardele îmbrățișate ale celor două țări. Ne așezăm de o parte și de alta, încercând să smulgem fetiței o încuviințare. Nicio vorbă, nicio clipire, nicio scânteie în ochi. Dacă știa cândva în ce tabără se află, acum ori a uitat ori nu vrea să știe de niciuna.
Îi dau jos cardiganul tricotat manual, în speranța de a găsi o monogramă. Când eram de vârsta ei, mama îmi brodase inițialele, cu cozi răsucite transformate-n flori, pe toate hainele cu care mergeam la grădiniță, inclusiv pe fața de pernă. În cazul de față, nu găsesc decât numele brandului. Pentru o clipă, ființa celei pe care o îmbrac se identifică, în mintea mea, cu primul copil ucis în acest război și mă aplec să o cuprind cu brațe care, deodată, îmi par prea scurte.
Mă lasă să îi ating pumnii: se deschid câte cinci petale înghețate. Îmi ascund lacrimile în timp ce o spăl pe mâini și pe față cu apă încălzită și îmi pare rău că nu pot să fac nimic pentru părul încâlcit, cândva cu bucle ruginii. Sia continuă să pună întrebări, dar fetița nu pare interesată de efortul ei. Devine totuși mai expresivă, aruncându-ne o privire de câine înfometat. Laptele cald cu cereale, pe care i-l oferim, îl mănâncă apucând bolul cu ambele mâini și turnându-l pe gât. Înainte de a apuca să-i dau un șervețel, se șterge pe gură cu mânecile largi ale cardiganului nisipiu. Se uită în jur așteptând să îi mai dăm ceva de mâncare. Îi desfac o banană și o mănâncă aproape fără să mestece. Citesc în privirea ei că mai vrea. Îi zdrobesc cu furculița o altă banană pe care presar biscuiți. După ce o termină, cu îmbucături mai cumpătate, lasă bărbia în jos, fixându-și nostalgică șosetele galbene.
O ducem de mână în cortul roz, Sia vorbindu-i tandru, eu încurajând-o din priviri. O voluntară leagănă un bebeluș în timp ce dă unui băiețel explicații de folosire a unui pod spre o casă care iese dintr-o carte. Alți doi copii fac o întrecere cu mașini pe un covor desenat cu șine pentru tren. Când ne remarcă, cei trei copii se opresc, pentru a ne arunca o privire, dar apatia fetiței îi lasă și pe ei indiferenți și preferă să continue joaca. Ea parcă nici nu-i vede și rămâne cu privirea agățată de o planșă pe care un copil desenase, destul de bine, o fată și un băiat, iar dedesubt le pusese nume: Polina și Stepan.
Cu un licăr de speranță, o îndemnăm să se așeze pe scăunel la o măsuță rotundă, generoasă-n foi de colorat, iar noi o împrejmuim. Îi iau mâinile, mă lasă să mângâi petalele, acum ceva mai înflorite, îi pun un creion colorat între degete, dar îl așează înapoi pe masă cu o expirație zgomotoasă. Sia îi oferă o coală velină pe care să deseneze ce vrea ea: familia sau căsuța ei, animalul preferat, un pom cu fructe. Fetița ia foaia în mâna stângă, iar cu cealaltă o străpunge drept în mijloc cu creionul și o lăsă să cadă. Gestul ne face să schimbăm priviri pline de-nțelesuri și, pentru o vreme, rămânem fără idei.
Aș prefera ca fetița să plângă, să strige, ar fi mai ușor de îndurat decât muțenia impenetrabilă. Sia simte la fel, deci reluăm încercările, în fel și chip, însă fără niciun progres, copila nu se atinge de jucăriile pe care i le întindem. Încep un puzzle cu prințese, nu îi stârnesc interesul. Palmele mele și ale Siei se întâlnesc, se bat încrucișat în timp ce fredonăm: Podul de piatră s-a dărâmat,/A venit apa și l-a luat./Vom face altul pe râu în jos,/Altul mai trainic și mai frumos, dar nu obținem niciun zâmbet. Tristețea e tot acolo. Și muțenia.
Ne lasă să îi percheziționăm buzunarele, în aflarea unui indiciu, dar nu găsim asupra ei decât, printre firimituri de pâine și două cuburi de zahăr, un nasture mare, din os alb, cu umbre negre. Când îl vede, tresare și îl ia singură înapoi, ca un melc care a ieșit doar să înhațe o frunză de viță-de-vie și s-a vârât iar în cochilia lui. Încă îi lipsesc niște săruri de calciu, dar e mai sigur să-și pună de strajă dopul calcaros decât să înfrunte doi arici.
Negăsind o punte de legătură, oricât de șubredă, o luăm amândouă de mânuță pe fetița-melc și o predăm, în cortul albastru, doamnei Rodica de la Biroul pentru protecția copilului.
Ieșim de acolo cu mâinile goale. Sia își reia îndatoririle cu și mai multă râvnă în timp ce eu rămân să acopăr cu privirea acel du-te vino familiar de pe podul solidar, forfota din fața corturilor, zâmbetul Anicuței cu care împarte sandvișurile, apoi prind din aer fraza Sigur că vă ajutăm și totul în jur încremenește. Cine e copila? De cât timp se ascunde în cortul cu mâncare? Ce a amuțit-o?… Pentru o vreme, tăcerea umple distanța dintre răspunsurile rătăcite în inocența ochilor albaștri.
Azi, am început un jurnal. La sfârșitul zilei, am lăsat două foi albe.
