ANUL BIVOLULUI DE METAL

Povestire scrisă de Camelia Munteanu, aleasă de Augustin Cupșa la Creative Writing Sundays, pe 16 ianuarie 2022, la tema „criză”.

 

Maică-sa zicea ceva. Ceva infinit şi complicat, ca o înşiruire de faguri desenaţi pe tablă, la ora de chimie.  Cuvintele alergau unele după altele, păianjeni imenși, grețoși, cărora le creșteau alte și alte picioare. Cu ele se legau de alţi păianjeni.

Casa nu se schimbase, doar că acum era mai mică. Acelaşi mobilier, luat pe bucăţi, dintr-un buget niciodată suficient de generos pentru a oferi continuitate decorului. Niciun set, doar obiecte disparate, cumpărate treptat, chinuindu-te să le faci să se potrivească, deşi nu fuseseră gândite unele pentru altele. O pianină. O dormeză. O servantă. Un soldat. O comodă pe care maică-sa uitase un Horoscop al Anului Bivolului de Metal. Triste ca nişte şosete desperecheate. Bucăţi care se prefăceau că sunt un întreg, deşi nu erau. Maică-sa îl numea stil eclectic. Aşa era şi familia lor, eclectică: oameni aruncaţi la grămadă, cât să dea bine în ochii unor străini. 

Ioana ştia exact de ce venise, dar nu ştia cum să înceapă.

În ultima vreme, când deschidea gura, i se părea mult prea des că-n vocea ei glăsuieşte maică-sa. O-nchidea înciudată la loc, imediat ce-i recunoştea replicile năpustindu-se să iasă, călărind în şaua vocii ei. Tăcerea care se lăsa se umplea brusc de satisfacţia Ioanei că înfăptuise ceva eroic. Iată, tăcând, ea, neînsemnata Ioana, le pusese frâie călăreţilor Apocalipsei. De ce naiba trăise cu impresia că Răul nu putea decât să năvălească sălbatic, cu motoarele turate la maxim? Doar ea trăise şi Răul picurat cu pipeta, Răul infiltrat lent, puţin câte puţin, ca să se impregneze până în măduva oaselor. Bine, între un cancer galopant şi unul tărăgănat cât să-ţi lase timp de-o remisie-două, care tâmpit ar fi ales prima variantă? Cu Răul transformat în pedestraş, ameninţarea se dilua simţitor, dându-ţi timp să te repliezi, să schimbi strategii, să faci armistiţii. 

Sentimentul acela de victorie se stinsese abia atunci când a realizat că, ţinându-l în hăţuri, ea nu făcea decât să-l conţină. Că Răul rămânea în ea, săpând tunele din ce în ce mai adânci. Din sufletul Ioanei rămăsese o perdea de lambouri fluturând. Panglici capcană pentru muştele disperării.

Alteori ea era exact inversul maică-sii. Ceva din Ioana percepea instinctiv momentele când semăna cu ea și o lua în direcția opusă: „Nici moartă! Asta ar face mama. Eu fac taman pe dos.”

Iar în final, între clipele când ba era maică-sa, ba era nemaică-sa, Ioana înţelese că habar n-avea cine era ea.   

De cealaltă parte a încăperii, nările imense ale Bivolului sorbeau tot aerul, dându-i Ioanei senzația că își simte plămânii striviți. De când îl văzuse prima dată, Ioana încercase aceeași teamă pe care i-o iscau în copilărie rumegătoarele enorme ale bunică-sii. Abia adult fiind, Ioana aflase că alţii remarcau cel mai adesea la rumegătoare blândeţea acelor priviri resemnate, care nu spuneau nimic. Ea nu le observase până atunci ochii: se bloca mereu în umezeala botului lor, în nările acelea teribile, care arătau a aspirator spre tenebre. 

— Şi? Cărui miracol îi datorăm plăcerea vizitei tale?

Ioana se chinuia să-i ignore vocea. Urechile se supuseră, dar pielea se împotrivi, înfiorându-se de repulsii vechi, de care ea nu mai spera să scape vreodată. Se revăzu de-o şchioapă, lipită de peretele casei Mămucăi, ferindu-se de legănarea greoaie a bivoliţelor întoarse de la ciurdă. Miroseau a cald, a umed, a lapte, a paie, a abur, a găleata de aluminiu, a sveterul de mers la vaci al bunicii, a balegă, a grajd. Din cerneala pielii lor se decojea în cruste solzoase noroiul uscat. Mirosea a murdar.

Pe vremea aceea, Ioana ştia cum arată şi ştia cum miroase un bivol. Ştia cum se aude un bivol. Dar habar n-avea cum se simte greutatea unui bivol. Întunericul apăsării unui bivol. Ruşinea greutăţii unui bivol. Era printr-a treia sau a patra când psihologul şcolar, o tinerică entuziastă, încrezătoare încă în menirea ei de a petici suflete, remarcase repetat aceeaşi umbră neagră planând peste desenele ei. O sunase pe maică-sa, care apăruse în cabinet cu zâmbetul acela al ei destinat altora, niciodată Ioanei. Zâmbetul acela de „Ia uite ce mamă mişto sunt eu”, cu care îi transforma pe toţi în supuşii ei creduli, gata să înghită orice poveste pe care le-o servea pe un platou de argint, înainte de a le-o îndesa pe gât. 

— Vai, cât mă bucur că m-aţi chemat! Cu Ioana mă descurc şi eu cum pot, dar mă ajută mult orice părere, mai ales când apar probleme. 

Urmă o explicaţie lungă, fără nicio legătură cu copilul, care încremenise pe scaunul incomod din plastic, cu spatele gheboşat, capul pierdut între umeri și palmele umede de rușini care i se blocau în gât. Tinerica n-avu nicio şansă. Bine, adevărul e că Ioana nici nu se aşteptase la mare lucru, că doar maică-sa îi prostise pe alţii, mult mai versaţi decât fata aia, să creadă lucruri de departe mai absurde. Discuţia se termină cu concluzia că vacanţele petrecute în satul acela uitat de timp, de hărţi şi de realitate, la bunica din Ardeal, şi contactul cu lumea aceea străină, cu o zoologie şi un ritm proprii, băgaseră spaima-n Ioana. Tinerica răsuflă ușurată: „Bine că nu-i nimic”. Mai puține rapoarte de întocmit, mai puține explicații de dat. Umbrele negre continuară să plutească, să se întindă peste fetiţele schiţate la ora de desen, dar nu mai treziră interesul nimănui. Tăcerea le făcea şi mai apăsătoare. Sau poate era timpul cel care se anina de ele, atârnând greu, trăgându-le din ce în ce mai aproape, ameninţând s-o strivească. La un moment dat, în trecere, psihologului școlar îi mai trecuse prin cap să îi recomande mamei un consult la somnolog. Poate copilul avea coșmaruri recurente. Apoi se temu că poate greșește. Dacă exagera ea? Femeia aia chiar îi plăcuse. Își aminti de vorba bunică-sii: „Mamaie, de bine nu poți face, barem nu face rău”. Oricum, nu-i putea salva pe toți. De fapt, pe niciunul. Și la câtă hârțogărie avea deja de completat, și-ar fi bătut iar singură cuie în talpă. Și pentru ce? Pentru sporul ăla de câteva sute de lei?

— De-ai şti cât te-am urât, mamă! Te uram şi mă uram pentru asta, pentru că e aiurea să îi spui asta mamei tale şi e şi mai aiurea să o simţi zi de zi. Erau momente când mi-aş fi dorit să se aleagă praful de tine. Și știam că atunci s-ar fi ales praful și de mine, că doar de nu ai fi fost tu, nu mai aveam cum să fiu nici eu, mamă, dar nu-mi păsa, pentru că pe mine mă uram mai mult decât te uram pe tine. Şi mi-aş fi dorit să pot să te iubesc, pentru că atunci poate m-aş fi putut iubi un pic şi pe mine, şi lucrurile ar fi stat altfel.

Ioana deschise ochii şi-l văzu pe Bivol cu braţul petrecut în jurul umerilor maică-sii. Ochii lui se umpluseră de îngrijorări pe care se străduia să le ţină ascunse, dar în ochii maică-sii erau suficiente întrebări încât să înţeleagă că nu rostise nimic cu voce tare. 

— Eşti bine? Te-ai ascuţit rău. 

— Suficient cât să tai?

— Suficient cât să nu arăţi bine, Ioana. Nu ştiu de ce te poceşti în halul ăsta. 

Mi-aş fi dorit să mă ascut cât să tai, mamă. Tăcerile dintre noi. Mâinile lui. Nările acelea pe care mi le amintesc pufăind umede, enorme, deasupra mea, pe canapeaua aceea de catifea turcoaz pe care o căraserăm pe scări, cu ajutorul vecinilor. Dinainte să ştiu că Bivolul există. Mi-aș fi dorit să scot foarfeca și să te tai. Asta ar fi însemnat să mă tai şi pe mine. Iar dacă te-aş fi tăiat pe tine, l-aş fi tăiat şi pe el, mamă. Şi oricare dintre variante ar fi fost cea bună.

Între ele se adunaseră atâtea dialoguri mute, încât Ioana ajunsese să se întrebe de nu cumva ea era prietenul imaginar al măică-sii. Duşmanul ei imaginar, mama mă-sii de treabă! Mai întâi, au fost cuvintele. Cuvintele-iubire, apoi cuvintele-poveste, apoi cuvintele-rugăminte, apoi cuvintele-rugăciune, apoi cuvintele-gâlceavă. Vorbele nu-i mai stăteau pe limbă, ci zvâcneau, ţâşneau, se zbăteau să iasă, doar pentru a se naște moarte.

— Niciodată nu te-am înțeles. Parcă le-ai făcut pe toate în ciuda mea. 

În ciuda ta? Nu, mamă. Eu aș fi vrut să nu mai fii, să te scot de tot, să te plivesc ca pe o buruiană. Îți dai seama cât de naivă eram? Totul gravita în jurul tău – era de parcă aș fi încercat să smulg Soarele din Sistemul Solar.  

Ioana îşi aminti reţinerea iniţială. El era enorm, avea o lentoare de rumegătoare în mişcări care nu părea nicidecum inofensivă. O clipă mai târziu, i se păru uşor caraghios. Nici pe departe genul de om pe care să ţi-l imaginezi îndesat într-un frac, aşezat pe un scăunel doar o idee mai mare decât scaunul de muls al Mămucăi, aplecat graţios peste clape să-ţi cânte Für Elise. Arăta a Christopher Lambert jucându-l pe Tarzan, a un soi de Cotabiţă netranspirat, iar asemănarea cu figuri cunoscute o făcuse atunci pe fetiţă să îi zâmbească larg, deşi doar seara trecută îşi scosese singură incisivii de lapte, ca să-i facă o bucurie maică-sii. La şcoală se ruşinase să vorbească, de teamă să nu expună gingiile goale în care se vedea încă urma sângerie a rădăcinilor lipsă. Privirea femeii se umpluse de atâta recunoştinţă, încât Ioana îşi jurase atunci să fie „maxim de cuminte”, pentru ca el să stea, iar maică-sa să nu se mai simtă prost că e „femeie singură”, că o vorbesc vecinii, că toţi bărbaţii o iubesc pentru că e frumoasă şi mai târziu o părăsesc tot de-asta. De-asta şi din cauza Ioanei, evident. Că doar câte ar fi făcut ea de n-ar fi fost legată de mâini şi de picioare şi cine ştie cât de departe ar fi ajuns ea de n-ar fi rămas gravidă la nici 20 ani, taman în momentul nepotrivit… De s-ar fi întâmplat doar doi ani mai târziu, putea să facă şi ea o întrerupere decentă de sarcină, care nu i-ar fi periclitat nici viaţa, nici libertatea. Da’ na, asta era, fusese mică şi proastă, şi ce s-o fi sfătuit pe ea maică-sa, care mai departe de Baia Mare nici nu pusese piciorul. Trăsese o dată o mână bună: până la urmă, era şi frumoasă, şi deşteaptă – nu multe le capătă la pachet – dar nu ştiuse cum s-o joace, că n-o învăţase nimeni. Şi nici noroc n-avea. 

Copilul chiar își ținu promisiunea. Până şi când nu-i mai veni să zâmbească, Ioana rămăsese „maxim de cuminte”. Maică-sa îşi vedea de vândut fraierilor povestea familiei perfecte, desăvârşit completate de profesorul de pian de la Şcoala de Arte, fără să observe schimbările. Iniţial, Ioana mică o rugase s-o lase la Mămuca, la Buşag. Ba bine că nu! Ar fi fost subiect de discuţie în tot cartierul. Părea ea genul de femeie incapabilă să îşi crească propriul copil? Până la urmă, motivul pentru care îşi luase tălpăşiţa din fundătura aia unde răposaseră toate visurile pământului fusese să le dea copiilor ei o şansă. În vecii vecilor, fii-sa n-avea să tragă fire de sârmă prin codiţa frunzelor de dohan şi nici n-avea să le pună la uscat, atârnându-le prin curte, aşa cum făcuse ea. Că n-avusese de ales. Şi fraiera asta mică, în loc să fie recunoscătoare că ea avea, mulţumită lui maică-sa, se găsise să se ceară înapoi. Incredibil, ce ingrată! Ce-i lipsea? Nu mai putea de bine, asta era problema! A naibii de nedreaptă e viața!

Copila se opri din vorbit. Apoi din mâncat. Apoi din învăţat. Apoi se tunse scurt. Sub pielea transformată în pergament, rotunjimile se topiră, făcând-o tot mai mică, tot mai uscată, tot mai puţin femeie. Iar pe măsură ce Ioana se scofâlcea, de foame şi tăceri, pe maică-sa o revolta gândul că, după câte toate, după cât se dăduse ea de ceasul morţii să-şi crească copilul singură, ajunsese să-şi bată joc o mucoasă, aşa, în văzul lumii, de eforturile ei.

O readuse în camera eclectică vocea maică-sii. 

— Un semn n-ai dat, de când ai intrat la facultate! Apari acum, după atâţia ani. Alt om, pur şi simplu, să nu te recunosc. Dumnezeu ştie că la mine nu asta ai văzut. 

Da, mamă, de-asta nu mai poate Dumnezeu! De cât de nefemeie sunt eu, cu tot desăvârşitul ăsta de exemplu de femeie pe care mi l-a dat şi care eşti tu, evident, mamă. Ştii ce? Dacă Dumnezeu m-ar putea privi în ochi şi nu s-ar ascunde, ca un laş, cu capul plecat în spatele canapelei tale din catifea turcoaz, eu cred că mi-ar cere iertare, mamă. Că n-a văzut, ca nu m-a auzit, că şi-a respectat ordinea de zi şi că nu m-a trecut niciodată peste rând. Şi poate pe el l-aş ierta, mamă. El chiar era prins cu altele, nu că pe-acolo ar fi făcut mare brânză. Dar tu ce altă treabă aveai, în afară de a da bine în ochii altora? Pe tine nu pot să te iert, mamă. Şi nici pe mine. 

În ochii Bivolului licărea o spaimă nedesluşită. Nările acelea mari aspirau parcă mai flămânde aerul. Mâine, poimâine cel târziu, avea să afle. Iar din acel moment, tot aerul din lume nu va mai avea cum să astâmpere carenţa aceea acută. Citise declaraţiile părţilor vătămate, văzuse probele de la dosar: oricare dintre judecători ar fi primit cererea, era clar ce se va dispune. 

Maică-sa îi păru deodată mai mică, mai slabă, mai bătrână.

— Voiam să îmi iau rămas-bun, mamă. Şi-atât. Ai grijă de tine!

Mâine, poimâine cel târziu, avea să afle cât de singură era. Iar Ioana ştia că toată grija din lume nu-i va folosi la nimic atunci când imaginea pe care o plăsmuise ea avea să se destrame, lăsând la iveală tot ce ea ar fi vrut să rămână ascuns.

Ieşi închizând încet uşa, ţinând permanent faţa spre maică-sa, de parcă ar fi ieşit dintr-o biserică. Se întoarse cu spatele abia când auzi clinchetul limbii pătrunzând în toc. Îşi trase mâna şi o luă în grabă pe scări, căutând absentă prin poşetă. O izbi lumina, mirosul de asfalt spălat de ploaie, şi se simţi deodată mult mai uşoară. De parcă şi-ar fi excizat o tumoră gigant. Îşi aprinse o ţigară, cu capul deodată gol şi de maică-sa, şi de nemaică-sa. Şi de el. Căută absentă prin agendă, înainte să îşi proptească telefonul între umăr şi obraz. 

— Dima? 

— Să trăiţi, doamna procuror!

— Voiam să-ţi spun din timp. Azi depun declaraţie de abţinere pentru dosarul P119. Preia procurorul Dumitrache, eu nu pot să mă implic oficial, din păcate.

— Care-i ăsta? Pedofilu’ de la Şcoala de Arte?

— Îi daţi înainte, Dima. Omul e-un bivol sinistru.