Povestire scrisă de Dinu Marina, aleasă de Veronica D. Niculescu la Creative Writing Sundays, pe 2 februarie 2025, la tema „Miracol”.
Am aflat povestea asta despre un bătrân și oglinda lui fermecată acum puțină vreme, când m-am mutat.
Am închiriat un apartament la etajul întâi într-o clădire veche dar trainică, cu pereți groși și răcoroși vara. Ușile apartamentelor sunt din lemn sculptat, o pereche față în față pe fiecare etaj, o minunăție. Clădirea, care este dreptunghiulară și are mai multe scări pe toate părțile, împrejoară o grădină interioară către care dau geamurile dormitorului. Mi-am dorit să închiriez apartamentul de îndată ce l-am văzut.
Cu timpul, mi-am cunoscut mai toți vecinii de la toate etajele, oameni prietenoși, dar a rămas un mister. La etajul întâi – adică unde locuiesc eu – cealaltă ușă e mereu închisă, nu intră și nu iese nimeni niciodată. Sub acel apartament părăsit, la parter, e o veche prăvălie, și ea închisă și părăsită. Prin oglinda prăfuită se pot zări niște rafturi cu vechituri amestecate. Un soldat de plumb, un aparat de fotografiat foarte vechi, o năframă, câteva stilouri de toate felurile. Cea mai mare parte a conținutului prăvăliei rămâne ascuns însă în spatele prafului geamului și la adăpostul întunericului dinăuntru.
Mi-am întrebat vecinii de apartamentul în care nu intră nimeni și de prăvălia părăsită, și mi-au spus de bătrân, pe care l-au cunoscut bine, pentru că și ei locuiesc aici de mult, și el a locuit vreme lungă în apartamentul de deasupra prăvăliei. E un cartier vechi, în care lumea se mută rar. Cei mai mulți sunt cam la fel de bătrâni ca el, unii sunt mai tineri, fiii și fiicele celor la fel de bătrâni. Fiecare își amintește așadar crâmpeie din viața lui. Din crâmpeiele astea, care adesea nici nu sunt de acord asupra unui sau altui amănunt – pentru că multe sunt și ele doar auzite de ei de la el sau de la alții, și pentru că așa-i mintea, câteodată uită dar nu știe c-a uitat, și încă crede că știe, și alteori povestește ce n-a știut niciodată – am încercat să refac povestea unei vieți de om – a lui adică – pe care, dacă îmi dați voie, o să v-o spun în același timp cu povestea oglinzii.
Prăvălia cu vechituri de la parter era a lui, și îi zicea „Anticariatul de povești”. Așa scria pe firmă, care a căzut între timp. A cumpărat-o când a ieșit la pensie, înainte era a unui zarzavagiu. O deschidea foarte de dimineață, după ce întâi mergea la cafeneaua de la două străzi distanță, deschisă și ea cu noaptea-n cap pentru muncitorii care plecau la serviciu sau pentru petrecăreții care au uitat să doarmă. Venea de acolo cu o ceașcă mare de cafea aburindă, deschidea prăvălia, după care își sorbea cafeaua în prag așteptându-și clienții care nu intrau niciodată atât de dimineață.
Am aflat că el s-a născut aproape de aici. Câți am întrebat mi-au spus alt loc, și cum nu se putea naște în mai multe locuri în același timp, și nici nu se cade să aleg eu un loc în paguba altuia, o să vă spun doar că era aproape. Lumea spune că la școală era cam zăpăcit dar născocea tot felul de șotii cu care făcea lumea să râdă. O dată, prin clasa a treia, a fost supărat foc vreo patru zile, fiindcă a aflat că trebuie să poarte ochelari. Întâi a fost supărat pe ochelari, pe urmă pe „trebuie”, că încă nu înțelegea cum vine chestia asta cu „trebuie”, cui „trebuie” și pentru ce anume. Pe urmă s-a războit o vreme cu culoarea ramei, care, știe toată lumea, este foarte importantă; nu putea alege între maro și auriu, sau cam așa ceva, lumea nu mai reține exact care erau culorile sau nuanțele în chestiune pentru care magazinul de ochelari a trebuit să dea jos din raft toate ramele, ba încă să mai deschidă și niște cutii care tocmai sosiseră.
Prăvălia, căci de ea vorbeam mai devreme, avea la vânzare tot felul de obiecte, unele să zicem de artă, altele cu o oarecare utilitate, altele care păreau doar vechituri. O pereche de cizme vechi din Pampas-ul argentinian; o pereche de pantofi și o umbrelă care se vindeau doar la pachet, o pătrățică de ceramică verde, ba chiar o coală albă de hârtie, și câte și mai câte alte asemenea trăznăi adunau praful pe toate rafturile.
Dichisul prăvăliei era acesta: fiecare obiect avea povestea lui, o poveste întotdeauna lungă și interesantă, de cele mai multe ori incredibilă, uneori întinsă și întortocheată pe zeci de ani. De unde procura bătrânul toate obiectele astea, nu prea se știe. Unii bănuiesc că atunci când prăvălia era închisă și toată lumea îl credea în vacanță pe vreo plajă, el bătea țara – sau poate mai multe țări – în căutare de tot felul de vechituri; alții spun că omul călătorea în căutare de povești, și atunci când găsea o poveste frumoasă, căuta vreun obiect ce putea fi cumpărat care să fi avut de-a face cu acea poveste. Alții spun că toate poveștile erau născocite și că vechiturile erau la fel ca vechiturile din orice altă prăvălie de vechituri. Dar chiar și aceștia din urmă au intrat nu o singură dată să cumpere câte ceva de care n-aveau nevoie, doar ca să asculte poveștile.
Ce știm sigur este că nimeni nu putea pur și simplu să plătească un obiect și să plece cu el din prăvălie. Pentru că fiecare obiect și povestea lui formau un tot inseparabil. Cumpărătorul plătea pentru amândouă un preț – care era desigur mult mai mare decât valoarea obiectului – și apoi trebuia să le primească pe amândouă. Bătrânul nu spunea niciodată nimic despre povestea unui obiect înainte de cumpărare, doar prețul. Cumpărătorul își alegea un obiect, plătea prețul cerut, obiectul era așezat pe tejghea între cei doi, și bătrânul depăna povestea obiectului, care nu se putea ști niciodată dinainte dacă avea să dureze o jumătate de oră sau o jumătate de zi. Și încă, poveștile erau așa năstrușnice, încât mulți mușterii îi cereau să le repete, ca să fie siguri că le-au învățat. Și bătrânul era foarte mulțumit să facă asta, de fiecare dată.
Se zăreau pe un raft în prăvălie ghete și bețe de urcat pe munte, un cort, rucsaci și alte asemenea lucruri de drumeție. Acestea erau ale lui și nu erau de vânzare; în fiecare sfârșit de săptămână cu vreme bună, lua cele trebuitoare de pe raft, le îmbrăca sau împacheta într-un rucsac, închidea prăvălia și pleca, se întorcea de obicei duminica târziu. Lucrurile nefiind de vânzare, poveștile lor erau fără plată, pentru cine stătea să asculte. De exemplu, spunea că lumea are două ceruri, și cerul al doilea are stele mai multe și mai frumoase ca primul, dar se poate vedea doar de pe vârful muntelui, în nopțile cu cer senin, și atunci se arată doar dacă știi să privești într-un fel anume. Spunea că acolo, pe munte, când se ivea cerul al doilea și putea să-i privească stelele în liniștea vântoasă a muntelui, era într-adevăr fericit.
Lucruri în prăvălie mai erau aduse și de oameni, care nu mai aveau nevoie de ele și de poveștile lor. Când cineva îi aducea o vechitură, bătrânul punea lucrul pe tejghea, își așeza bine scăunelul sub el, își îndrepta pe nas ochelarii cu ramă albastră și începea să studieze obiectul, în timp ce asculta de la întâmplătorul vânzător povestea cu care venea. Apoi punea întrebări multe, să fie sigur că a înțeles. Accepta întotdeauna toate lucrurile care îi erau aduse și plătea pentru ele prețul corect.
Făcuse facultatea de fizică și de profesie era cercetător, a lucrat în același loc până la pensie, când a deschis prăvălia. În facultate și-a cunoscut viitoarea soție, care a știut să-l răsfețe o viață întreagă cu băutura lui preferată: must fiert. Punea toamna într-un ceaun mare la fiert mustul dulce proaspăt stors din boabe, apoi îl turna în sticle pe care le astupa cu celofan legat cu ață de papiotă. Apoi tot anul, în fiecare zi la prânz, la muncă și mai târziu la prăvălie, el avea pregătit un borcan cu capac plin cu siropul de must fiert. După prânz sorbea tacticos mustul din borcan, gândindu-se la lucruri de el știute. De la mustul dulce se îngrășa câte puțin în fiecare an, însă niciodată într-atât încât să îi încurce drumețiile pe munte. Aveau doi copii, care plecaseră la facultate în alte orașe mai mari și rămăseseră acolo, îl vizitau din când în când.
În preajma Crăciunului, bătrânul dăruia tuturor obiecte cu poveste din prăvălia lui. Scotea în fața prăvăliei o masă mare de pe care fiecare își putea alege un cadou, iar el, din ușa prăvăliei, încotoșmănat într-un cojoc mare de blană, cizme de iarnă și mănuși groase de lână, cu borcanul lui de must într-o mână, spunea poveștile cadourilor. Copiii veneau însoțiți de părinți, care nu scăpau această ocazie de a asculta poveștile, își alegeau un cadou, ascultau povestea și apoi, la școală ori pe stradă, făceau de mai multe ori schimb cu vechiturile și poveștile lor, și la fiecare schimb poveștile deveneau și mai năstrușnice și nemaipomenite și mai lungi ca la început.
Am aflat de la vecini că, în urmă cu ceva vreme, s-a întâmplat ceva care a schimbat mersul obișnuit al lucrurilor. La început, bătrânul n-a povestit nimic, doar că deschidea prăvălia mai târziu. Pe urmă a povestit câte unuia că într-o seară, la prăvălie, a cumpărat de la un vizitator un obiect ciudat, învelit într-o pânză mare de sac. Era, spunea parcă nici lui nevenindu-i să creadă, o oglindă care avea în ea toate poveștile care s-au scris sau spus vreodată în lume. Spunea că în fiecare zi privea în acea oglindă și oglinda îl ducea în altă poveste. Nu doar i-o arăta, ca într-un film sau într-o carte ilustrată, ci chiar, din momentul în care privea în oglindă, îl ducea cu totul acolo, în acea poveste. Spunea că a mâncat la masă cu cei șapte pitici, și mâncarea nu era prea bună. Că a văzut cu ochii lui crescând nasul lui Pinocchio și că, fizician fiind, l-a măsurat și a aflat că nu creștea la fel de mult la fiecare minciună, ci cu atât mai mult cu cât minciuna era mai gogonată. Că a urcat pe vulcanii unui asteroid și miroseau puternic a pucioasă. Că s-a odihnit pe o bancă într-un parc și s-a întâlnit cu el însuși, mai tânăr. Că a călătorit într-un tramvai cu un motan imens pe scaunul de alături, care vorbea și avea bilet. Că a fost pe o corabie care avea puntea împărțită în două, și pe jumătatea din față era întotdeauna azi, și pe jumătatea din spate era întotdeauna ieri. Că a fost servit la masă de un majordom căruia nimeni nu i-a aflat vreodată numele mic. Că a studiat planurile tehnice de construcție ale balaurotronului (dar le-a uitat apoi). Că a stat nemișcat câteva ore să fie pictat de celebrul pictor Acuarelă care era nu mai mare decât un castravete. Toate astea, spunea, i s-au întâmplat doar stând cuminte așezat și privind în oglinda magică. De fiecare dată când se așeza în fața ei, oglinda îl purta în altă poveste.
Oamenii, care cu toții aveau acasă mai multe vechituri cumpărate de la prăvălia bătrânului, cărora încă le mai știau – sau cărora la nevoie puteau să le reinventeze – poveștile, nu știau ce să creadă. Unii spuneau că e doar încă una din năstrușniciile moșului, că a găsit încă un fel să facă reclamă prăvăliei. Alții au spus că bătrânul s-a zăpăcit de tot de la poveștile pe care le-a tot îndrugat de-a lungul anilor. Alții au fost dispuși să creadă că, dacă astfel de obiecte nemaivăzute ar putea exista, ele și-ar face firesc și negreșit apariția în la fel de ciudata prăvălie a bătrânului. Oglinda însă nu a văzut-o nimeni, nu era în prăvălie.
La scurt timp bătrânul a anunțat că, odată ce a descoperit oglinda cu povești, nu va mai ține mult deschisă prăvălia lui. A mai durat o vreme și prăvălia s-a golit încet-încet de poveștile și obiectele adunate, până când au mai rămas foarte puține. Apoi a venit un camion mare, în care el a încărcat mobila apartamentului. Două zile mai apoi, anticarul și soția au fost văzuți urcând într-un taxi, împreună cu două geamantane mari și – toți vecinii spun că își amintesc – ceva învelit într-o pânză mare de sac.
Unii cred că s-au mutat mai aproape de copiii lor; alții spun că, din agoniseala prețului poveștilor pe care moșul le-a îndrugat atâția și atâția ani în prăvălia lui, a cumpărat o cabană pe munte, cu un ceaun mare și un măgăruș cu care să care toamna din vale exact atâta must cât să-i ajungă un an întreg.
Eu v-am povestit și vouă povestea lui gândindu-mă să-i fac o bucurie bătrânului pe care nu l-am cunoscut; că, dacă oglinda lui magică e adevărată, într-o zi, privind în ea, va vedea acolo și povestea asta – povestea vieții lui – alături de celelalte nemaipomenite povești care s-au spus vreodată.
Ce vă rog însă, dacă împărtășiți și altora această poveste – pentru că asta e soarta poveștilor, înainte să fie spuse nu sunt ale noastre, pentru că nu există, și după ce le spunem, nu mai sunt ale noastre, sunt ale celorlalți – vă rog deci să povestiți doar povestea lui, fără să amintiți oglinda magică. Pentru că mă tem, dacă el va întâlni în oglindă povestea asta, care are în ea aceeași oglindă magică, și în poveste fiind va privi din nou în oglindă – adică în oglinda din oglindă – să nu rămână blocat acolo, trăind la nesfârșit aceeași poveste, într-un șir tot mai lung de oglinzi-în-oglinzi și povești-în-povești. Deși, într-un fel, asta sunt toate poveștile – lumi în care personajele își retrăiesc viețile nemaipomenite, de fiecare dată când cineva deschide o carte, sau merge la teatru, sau privește în oglindă, dacă – așa cum spunea bătrânul despre cer – știe să privească într-un fel anume.
