Povestire scrisă de Nicoleta Balaciu, aleasă de Ciprian Măceșaru la Creative Writing Sundays, pe 22 mai 2022, la tema „reintegrarea în societate a celor eliberați din închisoare, mai ales a celor care au ispășit o detenție îndelungată”.
Îl găsim pe taică-meu meșterind de zor la ușă. Nu e nici opt dimineața și el e deja în treningul de scandal.
— Ce faci, dom’le, de la ora asta? N-ai stare?
Nu se uită la noi când intrăm, doar ne face loc să trecem. În hol, maică-mea, în cămașă de noapte și halat, stă pregătită cu șurubelnițele evantai într-o mână și cu spray-ul WD40 în cealaltă, ca și cum taică-meu ar fi într-o operație și, fără ajutorul ei prompt, yala ar risca să piardă lupta cu depunerile de rugină sau ce-o mai fi pe-acolo.
— Se întoarce Jean, ne lămurește ea cu voce stinsă.
Cu un șervet de hârtie, taică-meu șterge metodic zona încuietorii de parcă ar dezinfecta-o, apoi probează cheia. De încuiat încuie, dar la descuiere butucul rămâne în afară.
— Ce-are, bă, de nu merge? Fu… Cristoșii mă-sii de treabă!
Ajunsă în sufragerie, Sofia îl îngână vioi Chistoșii mă-sii de tiabă în timp ce își scoate mănușile. De ani de zile n-au mai folosit yala de sus. Pentru că agață. Iar azi, la prima oră, când nici nu s-a luminat bine, s-au gândit s-o repare.
— Uite-aici, doi milimetri, vezi, asta ține.
Apasă cu degetul. Mecanismul se duce în poziția corectă. Dar la următoarea tură de încuiat-descuiat, rămâne la fel.
— Schimb-o, dom’le, ce te chinui atâta?
Taică-meu mă săgetează cu privirea.
— Tu crezi că mai am timp?
— Vreți să mă uit și eu? intervine Răzvan.
Taică-meu îl lasă cu convingerea profesionistului că treaba îl depășește complet pe Răzvan. Doar e inginer.
— Nu știu ce viață o să mai avem, începe maică-mea. Eu nu cred că mai rezist.
Răzvan zgâlțâie cheia în yală. Mecanismul cedează cu un pâc. Tăcem toți, ori a reparat-o, ori a stricat-o de tot. De unde, agață în continuare, dar acum face și pâc.
— Trebuie alta, conchide Răzvan.
— Păi asta știu și eu, da’ nu-nțelegi că n-avem timp s-o schimbăm?!
— Păi de ce? Cine e Jean ăsta, până la urmă? întreabă Răzvan.
— E un vecin care-a fost dus demult la nebuni. Nu-l știi.
— Stătea aici ușă-n ușă cu noi, intervine maică-mea și arată vag cu mâna.
A lăsat sculele pe pantofar, ea nu prestează servicii pentru meșterii rezidenți, aceștia se pot servi și singuri cu șurubelnițe cap-cruce. Acum s-a mutat la bucătărie și pune un ibric la fiert, că a primit comanda mamaii, viau ouț moaie.
— S-a mutat aici imediat după revoluție. Stătea cu mă-sa, avea aia grijă de el. La început părea om serios, ne-a povestit la toți cum a luptat cu teroriștii la revoluție, cum l-a prins miliția, în fine, tot felul de peripeții. Îți dai seama că l-am crezut, noi stătusem cu pătura în geam atunci.
— Io mă duc la Dedeman să iau o yală nouă, ne anunță taică-meu și iese.
Auzim cum ne încuie în casă.
— Stai, măi, Valerică, strigă maică-mea după el. Ia vezi, s-a îmbrăcat?
Iese la geam să-l verifice. Uite-l cum a plecat fără căciulă!
— După câteva zile a început să urle prin casă. Animalule, te omor! Să-mi bag pu… în mă-ta! Animalule, bag cuțitul în tine! Atunci am auzit prima dată cuvântul ăla cu p. Numai așa o ținea. Lovea în pereți și urla. Nu știai când îl apuca.
— Era schizofrenic, nu?
— Naiba să-l pieptene ce avea! se bagă maică-mea. Cât își lua tratamentul era bine. Dădea bună-ziua, se ducea la cumpărături, vorbea cu lumea. Dar avea perioade și perioade. Nouă tot ne era frică și când era bine. Dacă auzeam la ei că se descuie ușa, noi nu mai ieșeam din casă, că nu știai când devine violent. Când trebuia să plec la serviciu, mă conducea socru-tău până în stație. Și pe copii îi duceam până la școală, deși erau mari. Noroc că erau cu al lui Anghel în clasă și făceam cu rândul. De ăia din bloc care stăteau cu cheia de gât era cel mai rău, că îi alerga pe scară dacă îi prindea. Cum descuia ușa, îi auzeai cum strigă pe casa scării iese Jean nebunu’ și dup-aia numai tropăieli pe scară, că fugeau toți la casele lor. Erau mulți copii în bloc. După ce-a murit mă-sa a fost și mai rău, că nu-l mai obliga nimeni să-și ia tratamentul. Urla întruna, zi-noapte, Animalule, stai jos! Animalule, te omor! Și nu-l puteau interna decât dacă-și dădea acordu’, că așa e legea. Păi ăla era om să-l lași liber? Una-două sărea la bătaie dacă i se părea lui ceva. Dup-aia se zice că a băgat cuțitul într-un om la metrou și așa au putut să-l interneze forțat. Au venit cu poliția și l-au luat de acasă, ce tămbălău a fost… Parcă la Sopoca l-au dus. Să tot fie vreo zece ani.
— Care cinșpe vrei să zici? Păi nu stăteam încă la voi? Eram la liceu atunci.
Maică-mea, cu ochii tot la geam, își face de lucru pe lângă aragaz. La masă, Sofia așteaptă ouțul cu tacâmurile în mână, în timp ce se uită la desene. A început Clubul lui Mickey Mouse și ne ignoră complet.
— Uite că l-au adus! tresare maică-mea gata să verse ibricul cu cafea.
Ne ducem toți la geam și ne uităm, fără să mișcăm perdeaua, cum dintr-un microbuz paradit un zdrahon de infirmier îl coboară, ținându-l strâns de braț și aproape luându-l pe sus, pe un bătrân scofâlcit, îmbrăcat într-o geacă prea mare. Bătrânul are obrajii supți și cearcăne care îi atârnă în falduri pe fața triunghiulară. Poate doar buza răsfrântă, care se vede de-aici că încă îi tremură, să mai amintească de acel Jean, altfel aș trece pe lângă el și n-aș ști cine e. Din fața scării îl preia o femeie, o rudă probabil. Noi și alte perdele care nu se mișcă urmărim cum moșul își târăște picioarele pe fâșia de ciment deszăpezit, hai, ușurel, încă un pas, e treaptă aici, pas mare, să n-aluneci.
— Cât să aibă? Optzeci? întreabă Răzvan.
— Ei, de unde?! E mai mic decât mine, răspunde maică-mea. Face o pauză, probabil calculează în minte. Are șaijdoi.
Trece repede la vizor când Jean intră în scară. În timpul acesta, la masa din bucătărie, Sofia înmoaie pâinea în gălbenuș.
— Hai că au intrat, ne anunță ea.
— Mamaii, tine a venit?
— Un nene, mamaie, un nene. Aici, la vecini. Să nu te sperii de el, că e bătrân. E cam surd nenea ăsta, o să vezi că vorbește mai tare.
— Si te animal are nenea ăsta?
Se lasă un moment de tăcere. Oare ce animal avea Jean?
— Nu mai are, mamaie, l-a pierdut mai demult, de-aia-l tot striga.
Ne așezăm și noi la masă. Maică-mea scoate din frigider tăvițele cu mezeluri și cașcaval feliat.
— Vă fac un sandviș cald? Ia sună-l pe taică-tu, zi-i să se grăbească, că eu nu pun masa de zece ori!
