Povestire scrisă de Maria Florescu, apreciată de Adrian Schiop la concursul trimestrial de povestiri, „pentru suspans si felul cum insinuează fantasticul în cotidian.”
Picăturile reci de ploaie se izbeau rapid de chipu-mi înghețat. În răcoarea nopții, pașii îmi răsunau zgomotos pe caldarâm, deranjând liniștea mormântală ce se așternuse pe străduța îngustă și pustie. Ici, colo câte un felinar singuratic mai răspândea câte o urmă de lumină slabă, care însă nu ajungea prea departe.
Pășind rapid peste bălțile ce se adunaseră deja pe întreg trotuarul, aveam umerii aduși în față și bărbia aproape lipită de piept. Voiam să ajung cât mai curând acasă, întreagă în special, fără să atrag atenția vreunui om al străzilor care probabil că m-ar fi lăsat și fără bani și fără viață.
Nu mai aveam mult de mers, când un zgomot aproape imperceptibil mi-a ajuns la urechi. Mă pregăteam să o iau la fugă, când un altul m-a oprit; un mârâit. De un om aș fi putut scăpa, însă împotriva unui câine nu aveam șanse.
Mârâitul a devenit mai intens, mai gutural, tăindu-mi respirația. Inima o luă la galop și cu greu am reușit să-mi mișc corpul, să mă întorc spre animalul ce mă pândea din întuneric. Puteam auzi cum labele i se contopeau cu asfaltul, pas cu pas. Puteam auzi fiecare picătură de ploaie cum exploda atunci când se izbea de obiectele din jurul nostru. Îi puteam auzi respirația neobișnuit de horcăită, chiar dacă nu îl puteam zări încă.
Acesta era cuvântul cheie: încă.
În cercul format de lumina slabă a becului, o labă și-a făcut apariția. Era de un vișiniu-roșcățiu nemaivăzut iar ghearele negre ca smoala erau neobișnuit de ascuțite și lungi. Doar privind la acestea mă durea pielea, imaginându-mi-le înfipte în carne.
Animalul a mai făcut un pas iar lumina i-a descoperit nu doar și celălalt picior, dar și botul. Apoi întreg capul, gâtul, corpul, coada.
Rămăsesem țintuită locului, neînțelegând ce era creatura aceea pe care n-o mai văzusem în viața mea și care, totuși, mă analiza atât de atent. Nu arăta nici pe departe a câine obișnuit. Drace, nici nu cred că era câine măcar!
Fiind cu totul în lumina gălbuie a becului, îi puteam zări corpul fără nici o problemă. Din păcate, nu era o priveliște tocmai frumoasă. Era atât de slab, că stomacul îi era lipit de coaste iar coada era doar o adunătură de fâșii de carne atârnânde. De-a lungul piciorului stâng din față, o rană adâncă elibera firicele de sânge, blana scurtă, vișinie, fiind toată îmbibată în zeama roșie.
O schimbare bruscă a mârâitului a făcut ca privirea să mi se desprindă de pe gaura din piciorul animalului și să se mute pe chipul acestuia. M-a îngrozit. În locul unde trebuia să-i fie ochiul drept, se afla o altă rană, o altă adâncitură putrezită cu urme vâscoase de puroi.
Pe bot puteam zări trei urme de gheară ce-i rupseseră buza, lăsând la vedere niște canini galbeni, tociți, ce tremurau de mânie. Gingiile infectate supurau și, din gură, coptura i se scurgea pe caldarâm într-un fir cleios și însângerat.
Însă nici chiar dinții pe jumătate lipsă sau ochiul ce nu se mai afla la locul său nu mă îngrozeau atât cât mă îngrozea gâtul bietei creaturi. De-a lungul acestuia, de la cap până la piept, pe partea stângă, bucata de carne ce se presupune că trebuia să-i acopere osul era complet sfâșiată, dispărută. Totul era doar un alt abis însângerat, întreg osul fiind acoperit de o viermuială ce colcăia printre rămășițele de carne necrozată.
Parcă simțind cum îmi luneca privirea, căinele a mai scos un mârâit gutural și horcăit ce mi-a înghețat sângele în vine. A făcut un pas scurt înspre mine, uimindu-mă cu fermitatea și precizia mișcărilor sale. Se apropia atât de încet, silențios și cu o privire hipnotizantă, că aproape nu mi-am dat seama cât de mult scăzuse distanța dintre noi. Doar doi metri mă despărțeau de o ființă parcă desprinsă din cel mai întunecat coșmar al meu, de o ființă pe care până și ploaia încerca să o evite.
Un icnet spart i-a ieșit din piept atunci când s-a împins cu putere în labele din spate, însă eu rămăsesem încremenită de groază. Ultimul lucru pe care l-am simtit înainte ca întunericul să-mi fure privirea, a fost o durere ascuțită ce a pornit de la gât înspre picioare, și mi-a explodat în întregul corp atunci când colții creaturii mi-au străpuns carnea.
