Povestire scrisă de Diana Vlasa, apreciată de Maria Manolescu la concursul trimestrial de povestiri – „O povestire proaspătă, cu atitudine, despre un ritual în familie, despre gesturi cotidiene și gesturi care pot revaloriza o relație.”
Practica la vase și tehnologia preparării sarmalelor sub strictă supraveghere
Un lucru care mi s-a părut mereu scârbos e spuma pe care o lasă carnea pe marginea oalelor și deasupra apei atunci când o fierbi. Mama zice că e un lucru normal. Mie nu mi se pare. Dar probabil și oamenii, dacă ar fi fierți, ar lăsa aceeași spumă.
Îmi trece prin minte La mappa dell’inferno a lui Boticelli în timp ce spăl vasele. Mama e la masa din bucătărie și împăturește sarmale. Eu tocmai am în mână o oală în care a fost fiartă carne, iar pe aragaz mai este una în care tocmai se fierbe. E datoria mea să iau spuma – atunci când e prea multă – cu o paletă. Nu-mi place. Mi-e scârbă, dar trebuie.
Nimic în lumea asta nu trebuie, dar asta nu atâta timp cât stai cu părinții. Tot de datoria mea e și să spăl vasele. Mamei nu-i place cum le spăl, dar pentru asta tot mă pune. Treaba e că eu nu le pot spăla ca ea: într-un lighean sau în chiuveta plină cu apă și cu dopul pus. Mi se face greață atunci când dau cu mâna de ceva unsuros și neidentificat în apa aceea tulbure, care are spume de la detergent doar la suprafață. Le spăl normal, sub jetul de apă. Las robinetul să curgă și iau fiecare vas în parte, îl spăl, îl clătesc și îl pun pe uscător. Nu mă grăbesc. O fac în tihnă. Măcar, dacă fac un lucru pentru că trebuie, să îl fac în ritmul meu și să mă bucur de el – în măsura în care se poate.
Mama își ridică privirea de la sarmalele ei și face un mișto amar față de cantitatea de apă pe care o consum pentru vreo două blide, care ajung să fie mai ieftine decât factura la apa caldă. Are pe masă patru farfurii mari de tablă, cu frunze, compoziția pentru sarmale, resturi și alte prostii. Zeama de la varză îi curge liniștită până la coate și mama pare să nu observe. Totuși, mă mai înghiontește din când în când, să îi fac loc să se spele pe mâini.
Mă gândesc la a mă fierbe alături de sarmale pentru a vedea dacă teoriile referitoare la spuma pe care o lasă oamenii mi se adeveresc. Repet fraza asta cu voce tare, ca să văd ce părere are mama despre asta. Îmi zice să îmi văd dracului de treabă și să termin cu vasele alea ca s-o pot ajuta cu sarmalele, ca să le termine în seara asta. Era deja destul de târziu. Mereu se întâmpla așa când se făcea ceva mai complicat de mâncare. La fel ca în nopțile de vară, când trecea de miezul nopții, iar zacusca sau bulionul nostru nu catadicsea să se fiarbă.
Când am terminat cu vasele, ele formau deja un munte într-un echilibru precar pe uscător. Sper să nu cadă încă.
Îmi trag un taburet de sub masă, îmi suflec mânecile și îmi bag și eu o mână printre frunzele de varză și pe cealaltă în compoziția aia cleioasă. Îmi înfig mai bine picioarele în pământ și le bag mai adânc. Când ajung puțin mai sus de coate mama îmi face semn că e bine. Ideea la sarmale e că gustul vine mai degrabă de la mâini. Tata glumea despre felul în care babele nu se spălau pe mâni zile întregi înainte să facă sarmale, dar el nu știe cum stă cu adevărat treaba. Secretele din bucătărie se moștenesc pe cale maternă.
357. Dar acum, dacă lucrăm în același ritm, numărătoarea o să vină din doi în doi.
După alte sute, amândurora ne e sete. Doar că atunci când ești pe sfârșite cu treaba, mai degrabă ai servi patria, care înseamnă bucătăria, cu viața, decât să te oprești și să-ți pierzi ritmul. După aceleași dogme, nu poți nici să mănânci în timp ce faci de mâncare, pentru că îți mănânci sporul.
Gata! Recensământul final ne arată o populație în cadrul oalei de 738 de locuitori. Ne turnăm apă în pahare dintr-un bidon de cinci litri. Amândouă avem încă mâinile unsuroase și sărate, așa că lăsăm urme lungi pe pahare, pe care le punem apoi într-un lighean ascuns sub masca chiuvetei pentru a păstra aparențele. Ne spălăm amândouă pe mâini.
Verific dacă sunt uscate vasele de pe uscător. Deși era clar că erau uscate după atâtea ore, iar mama mă aprobă complice din cap. Strâng din ochi și apuc cu două mâini suportul de vase și trag tare de el spre neantul podelei.
Unele se sparg pe gresie, altele doar se lovesc și sună metalic și tare și simt că mama e în sfârșit mândră de mine.
