AMURGUL VAMPIRILOR

Povestire scrisă de Robert Coravu, aleasă de T. O. Bobe la concursul trimestrial de povestiri, „pentru firescul dialogului, pentru curajul de a scrie o povestire aproape exclusiv din dialog, pentru capacitatea de a surprinde în două-trei pagini relația de o viață a unui cuplu”.

Soarele se sprijină pe muchia dealului de la marginea orașului.

— La mulți ani, toastează ea, ridicând ceașca de ceai.

— La mulți ani! răspunde el, adulmecând. Bun. Cu o picătură de rom ar fi fost și mai bun.

— Ei, lasă. E foarte bine și așa.

— Ținând cont de eveniment, se putea face o excepție. Se impunea chiar și un pahar de șampanie.

— Cum să nu. Un pahar de șampanie, o cafea, o țigară, un infarct mic – și gata, ai scăpat de griji.

— Exagerezi.

— Ai văzut ce-a pățit Gelu dacă n-a ținut cont de ce i-a spus doctorul.

— Mă compari pe mine cu Gelu! Una e să-i spui unui bețiv să nu mai pună gura pe alcool și alta unuia ca mine, care beau un pahar din când în când, la câte o ocazie. Nu-i drept.

— Parcă mai e ceva drept la bătrânețe.

Sorb din cești, trăgând cu ochiul la oamenii ieșiți pe la ferestrele blocurilor înșirate pe partea cealaltă a bulevardului. Ea surâde.

— Fix așa era și când ne-am cunoscut.

— Așa, cum?

— La petrecere, la Ema. Stăteam în balcon, fumam și tu mi-ai zis: „Oare la ce s-or gândi ăia de vizavi?” Ai uitat?

— Cum să uit! Săraca Ema. Ce soartă.

— Păcat de ea. Era fată deșteaptă, din familie bună. Avea perspective.

— Ăștia cu capul mare o iau razna. Se cunosc multe cazuri.

— Măcar dacă avea pe cineva lângă ea… dar cine s-o suporte? Era ciudată rău.

— A trecut ceva vreme de când e acolo.

— Din 2000. Nu știi că a făcut criza aia groaznică chiar la nunta noastră de argint? A doua zi au internat-o. Ce petrecere de pomină!

— Da, a fost ceva. Te-am dansat toată noaptea.

— Zău? Nu-mi aduc aminte.

— Nu tot atunci ne-a anunțat Nicu că emigrează?

— Confunzi. Asta a fost când ai împlinit cincizeci de ani. Mare prostie! Cum să lași tu situația de aici, afacerea, prietenii și să te duci la dracu-n praznic? De parcă acolo umblă câinii cu covrigi în coadă.

— Ei, lasă, că n-aveau cine știe ce situație.

— Două mașini și un apartament cu patru camere nu înseamnă o situație?

— Apartament cu trei camere.

— Sufrageria lor era cât două camere normale, da? Ca să nu mai zic de casa de la țară. Și nu le-a ajuns că aveau afacerea lor și nu trebuiau să stea la mâna nimănui?

— Ei, afacere… Un butic amărât.

— Din buticul ăla amărât trăiau binișor. Din el și-au ținut copiii la medicină și la drept.

— Băiatul a făcut științe politice.

— Și ce, aia nu-i o facultate bună? Nu vezi că în ziua de azi toată lumea face politică?

— Și ce, în Australia nu le merge bine? Te pomenești c-ai aflat noutăți și mie nu mi-ai spus.

— Sanda mai vorbește cu ei pe internet. Cică ei zic că e bine, da’ poți să-i crezi? Mulți își fac poze cu mașinile sau casele altora și după aia le trimit în țară, ca să le arate fraierilor că s-au ajuns.

Soarele începe să se ascundă după coama verde, strălucitoare acum, de la orizont.

— Mai vrei puțin ceai?

— Dacă mai e.

Ea îi umple ceașca pe jumătate, apoi își toarnă restul, golind ibricul.

— Hai să trăim. Noroc!

El bea pe nerăsuflate. Pune cana pe tavă, făcând-o să vibreze și se șterge la gură cu dosul palmei. Ea ridică o sprânceană. El o strânge ușor de umăr.

— Las’ c-a fost bine! Câți din ziua de azi mai stau patruzeci de ani împreună?

— Le-am avut și noi pe-ale noastre.

— Ce vrei să spui?

— Hai…!

— Tot n-ai uitat prostia aia?

— Mai bine taci.

— … Oricum, față de alții, nici nu se compară. Uită-te la Geta și la Lulu.

— O proastă. I-a înghițit prea multe. Trebuia să-l părăsească mai devreme, cât încă era tânără. Îl ierți o dată, îl ierți de două ori, dar cât să-l tot ierți?

— Se spune că în situații din astea nu e un singur vinovat.

— Te rog frumos! Sper că nu vrei să-l scoți victimă pe Lulu.

— Unii bărbați nu pot rămâne toată viața cu o singură femeie.

— Ce să-ți zic, bună scuză! Atunci de ce s-a mai însurat?

— Cine poate să știe cum se schimbă oamenii? Păreau perechea perfectă. Toți eram invidioși pe ei. Și uite că acum nici măcar nu-și mai vorbesc.

— Numai curva aia e de vină. Curva le-a stricat casa.

— Vorbești ca Geta. Aveau ei probleme mai vechi. Nu mai erau fericiți de mult.

— Ete, fleoșc! Ce-i aia fericire?

Soarele, tăiat în jumătate, stă să cadă în burta dealului ca într-o pușculiță.

— Și chiar nu bem un pahar de șampanie?

— Iar începi?

— Fac eu cinste.

— Sigur! Ne dau banii afară din casă.

— Popeștii au pensii mai mici decât noi și ies la restaurant măcar o dată pe lună.

— Popeștii sunt niște închipuiți. Ar fi în stare să facă foamea doar ca să creadă vecinii că trăiesc pe picior mare. Pun pariu că ea e cu ideile astea. Cică se trage din nu știu ce familie de boieri.

— Serios?

— Da, mi-a zis o dată când ne-am întâlnit la policlinică. Taică-su a avut nu știu câte case și terenuri. Când au venit comuniștii, le-a donat statului, cu acte în regulă, de frică să nu-l aresteze. Din cauza asta n-a mai putut să recupereze nimic după ’89.

— Ce tâmpenie.

— A apucat vremurile alea cu guvernantă, cu profesori particulari, cu șofer la scară… De-aia are cucoana figuri în cap.

— Bogătașii ăștia au fost niște fraieri. Era clar că vine comunismul peste noi. Trebuiau să fugă în străinătate, că aveau cu ce.

— Ușor de zis. Eu n-aș fi putut să trăiesc în altă țară.

— De parcă nu știu! Când te-am dus în voiaj de nuntă în RDG, după două zile te-ai cerut acasă.

— Atunci a fost de vină și compania.

— Adică ce vrei să spui?

— Ho, ce sari așa? Nu mă refeream la tine. Chiar că nu mai ai ținere de minte. Ai uitat că Mona și bărba’-su s-au certat tot timpul cât am stat acolo?

— Și cine-i de vină? Tu ai zis să-i luăm cu noi în luna de miere.

— M-am gândit să nu ne plictisim, să avem cu cine să mai schimbăm o vorbă.

— Adevărul e că nu ne-am plictisit deloc.

Se înveselesc brusc.

— Mai ții minte când s-a repezit la el cu ghearele scoase?

— Îhî! Parcă-o văd cum îl alerga în jurul mesei: „Marcele, stai pe loc! Marcele, stai pe loc!”

Râd cu lacrimi. Pe stradă s-au aprins luminile.

— Mă duc după șampania aia?

— Cum vrei.

— Hai, că n-o să dăm faliment. O dată serbează omu’ patruzeci de ani de căsnicie.

Ea oftează.

— Doamne, cum au trecut anii… Da’ am avut o viață interesantă, nu-i așa?

El ridică din umeri.

— Altfel n-am fi rezistat atâta timp împreună.