Povestire scrisă de Romulus Boldea, premiată de Augustin Cupșa la concursul trimestrial de povestiri – „e mai degrabă un portret decât o proză scurtă, dar e un portret sensibil și echilibrat. Nea Bebe, parcagiul „profesionist” de la biserica Sfântul Gheorghe, unde întoarce tramvaiul 41 și boschetarii dorm la umbra copacilor în miezul verii. E o narațiune fără situație, dar cu punct și contrapunct, scrisă cum trebuie, de un autor înzestrat cu spirit de observație, capabil de empatie, care știe cum să se poziționeze față de personajul său. Ar fi putut la fel de bine să iasă o schiță în cărbune, o fotografie sau un documentar – poem”.
Nea Bebe mai are și zile bune.
Șinele de tramvai strălucesc în lumina dimineții. E vară, nici măcar jumătatea zilei, afară aerul e deja irespirabil, găinații de porumbel se usucă instant pe asfaltul încins. În curtea bisericii, boschetarii se feresc de arșiță sub umbra copacilor înalți. Nu-i deranjează căldura, oricât de cald ar fi vara, e mai bine decât iarna, iar somnul sub cerul plin de stele care luminează o viață pierdută e cel mai bun.
Ei sunt boschetarii din centru. Stau în curtea bisericii Sfântu Gheorghe, unde întoarce tramvaiul 41. Pe partea stângă e centrul vechi, tot timpul distracție, voie bună, străini petrecăreți, dar și bețivi ordinari care sparg sticle și urlă ca descreirații. Orașul ăsta nu doarme niciodată, și boschetarii știu asta, așa că dorm toată ziua pregătindu-se de schimbul de noapte. Mulți își repetă textul în gând, sunt începătorii, cei care doar de câteva luni au pierdut toți banii la cazino și s-au mutat în stradă. Ei o să învețe repede cum stă treaba, dar cei mai mulți sunt relaxați, nopțile de vară sunt o mină de aur, orașul e plin de oameni care n-au ce face cu banii, țara o duce bine, ăștia de la televizor mănâncă căcat. Câțiva dintre ei, cei care vor neapărat o viață mai bună, o să se preteze și la buzunărit turiști beți, iar cei mai puțini dintre ei vor da în cap, și din cauza asta oamenii vor crede că toți boschetarii dau în cap.
Dar viața până la urmă e așa cum e.
Chiar și pentru Nea Bebe.
E și el boschetar. Își face veacul pe la nonstopul de lângă biserica Sfântul Gheorghe din inima Bucureștiului. Poartă o vestă reflectorizantă îndeajuns de murdară cât să te facă să crezi că e un angajat al statului care a avut o zi proastă și n-a avut timp să-și spele uniforma. De fapt, vesta e murdară pentru că Nea Bebe e un boschetar, dar nu-i unul dintre cei care caută un petic de umbră în curtea bisericii, nimeni nu știe unde doarme, însă, în fiecare dimineață el își pune vesta reflectorizantă, șapca, care la un momentat a fost albastră și, cu privirea tulbure de vinul la pungă, scrutează mașinile care se apropie de locurile libere de parcare.
E de ajutor Nea Bebe. Ghidează șoferii neexperimentați atunci când trebuie să parcheze lateral, iar una din satisfacțiile lui este atunci când aceștia execută parcarea laterală cu spatele din cât mai puține mișcări. Atunci râde inima în el și-și dezvelește dinții acoperiți de o pâclă gălbuie densă.
Nea Bebe e printre cei care au o meserie, e parcagiu profesionist, e singurul căruia i-a dat prin cap să facă rost de o veste reflectorizantă, iar atunci când apare în fața șoferilor care abia s-au dat jos din mașină, are mult mai multă credibilitate decât boschetarii care n-au avut îndeajuns de multă imaginație.
Nea Bebe are respect pentru uniformă, și tocmai de asta e cel mai bun. Însă, o carieră nu-i un prilej de bucurie perpetuă, fie ea și-o carieră lejeră și profitabilă ca cea a lui Nea Bebe. Clienții sunt dificili, și mai sunt bineînțeles și ceilalți parcagii, care își vor și ei dreptul, iar cum Nea Bebe e liber profesionist, îi lipsește protecția, e singur împotriva tuturor. Lucrul ăsta e dureros. Cu toate astea Nea Bebe își e propriul angajat model, se duce la muncă chiar și cu mâna-n ghips și – în cele mai nefericite cazuri – cu capul spart.
După ce-și ia bătaie de la boschetarii mai în putere, vorbește singur zile întregi, înjură, blesteamă, dorește moartea și-și aduce aminte de neajunsurile vieții. Își ațintește privirea într-un punct fix și începe să vorbească singur despre vitregia vieții, nenoroc, blestemele care o să cadă peste capetele celor care l-au bătut, despre cum femeile sunt toate niște curve, despre oamenii cu bani care de fapt sunt niște hoți, despre el care n-a făcut rău la nimeni și l-a pedepsit dumnezeu, și în cele din urmă despre copilul care i-a murit în brațe că n-a avut ce să-i dea să mănânce.
Și în timp ce turuie, lacrimile îi curg din abundență pe obrazul roșu-vinețiu, aproape violet. Sunt lacrimi groase, aproape gelatinoase, care se amestecă cu praful de pe piele, pentru că Nea Bebe mereu se bărbierește până la os. Asta e una din diferențele principale între el și ceilalți boschetari: felul în care se prezintă în fața clientului. Însă dezavantajul lui Nea Bebe e că vorbește prea mult, vorbește singur despre viața care n-a fost să fie, despre o soție care l-a părăsit, și despre un copil care i-a murit în brațe. Cu toate că-și face treaba cum trebuie, viața lui Nea Bebe e viață de câine. Își duce zilele cu vin la pungă, țigări la bucată, și cu cel mai ieftin salam (în zilele bune) într-un codru de pâine mare cât capul lui.
Însă Nea bebe e profesionist.
Dirijează mașinile cu gesturi alese, iar din când în când face o piruetă plină de grație. Pe fața proaspăt rasă are un zâmbet atât de mare încât pielea pomeților s-a încrețit. Dansează în mijlocul mașinilor de parcă acestea ar fi domnișoare îmbrăcate în toalete elegante la o petrecere selectă cum nu se mai ține de mulți ani. Ochii lui Nea Bebe sunt pe jumătate închiși, bolborosește ceva, dar nu sunt obișnuitele tânguieli despre nedreptatea vieții sau despre ceilalți boschetari care-l cotonogesc, nu, Nea Bebe stă în mijlocul soarelui de august, razele îi pică în creștet ca o ploaie de cuțite strălucitoare, iar de sub șapca cândva albastră transpirația îi curge din abundență.
Nea Bebe vorbește despre zăpadă, ulița copilăriei, ce frumos era atunci când eram toți la săniuș, ne urcam până-n deal, gâfâiam, dar nu oboseam nicio clipă, aveam picioarele sloi dar nu ne era frig, ne dădeam drumul câte trei, patru pe o sanie, și râdea pipota-n noi, și cerul era cenușiu, slab luminat, se întuneca devreme, și când ajungeam acasă, abia atunci mi-era frig, se dezghețau rănile de la mâini si picioare, îmi intra zăpadă și la puțulică, dar mirosul de pâine coaptă și cozonac, și mama cu baticul strâns pe cap de unde-i curgea o șuviță neagră, se uita la mine, ai înghețat, copile, și-și punea mâna caldă mirosind a cocă pe fața mea rece, și-apoi îmi dădea pâine înmuiată în lapte cald, și-o mâncam cu spatele lipit de sobă.
Câte-un client, dându-se jos din mașină, îi întinde o hârtie de-un leu și îl smulge din reverie. Nea Bebe zâmbește, refuză politicos și-n mijlocul arșiței de august continuă să vorbească despre zăpadă.
