Povestire de Doru Preda, aleasă de Corina Sabău la Creative Writing Sundays pe 13 decembrie 2015, la tema: „să citească/recitească „Amantul” de Marguerite Duras și să rescrie povestea din punctul de vedere al personajului masculin.”.
După plecarea ei, am parcurs drumul acesta numai forțat de împrejurări. Primele două traversări se petrecuseră cu mult timp în urmă. Acum, cea de a treia, după optsprezece ani. Bacul alunecă liniștit pe apele tulburi, galben-verzui, ale Mekongului. Undeva, în față, înăbușit de ceața plutitoare, cerul, în aceleași nuanțe de galben și verde. Aer și apă, contopite, imposibil de despărțit. Mai departe, presimțită, marea. Imensă, scânteietoare, eternă. Primind nepăsătoare tot ceea ce fluviul duce cu sine. Trunchiuri de copaci, animale moarte, resturi de ambarcațiuni.
Singure amintirile încă plutesc, refuzând să se scufunde în mâlul uitării. Trecusem de prea puține ori pe deasupra lor, încât repetiția să le afecteze, să capete patina fotografiilor vechi, lustruite de prea multă folosință. Amănuntele care pălesc în plan secund, dispariția reperelor. Personajul central rămas neajutorat, imposibil de localizat în spațiu și timp. Culorile care mor încet, ofilite. Pentru mine, nimic nu pălise. Eram uimit de această prospețime ce învingea timpul, de această prezență vie, în pofida anilor scurși. Rujul roșu intens, nepotrivit cu ora timpurie. Pantofii aurii cu toc înalt, rochia de mătase subțiată de soarele dimineții, aproape transparentă. Pălăria bărbătească lăsată pe ceafă, mâinile subțiri de copilă, cozile împletite. Imaginea menită să contrarieze, de prostituată ingenuă. Pielea albă ce contrazicea totul. Minunată, seducătoare, irezistibilă fără știință. O nălucă.
Îmi atrăsese atenția pentru că, într-un fel nedeslușit, semăna cu Lin Lin. Același zâmbet uitat în colțul gurii, același trup lipsit de greutate. Fluture, frunză sidefie, eșarfă de apă fluturând în siajul navei. Lin Lin, cea care fusese smulsă de lângă mine douăzeci de ani mai devreme. Crescusem unul lângă celălalt, nebăgați în seamă de vârstici, pe plantațiile de lângă Vinh Long, acolo unde tata cumpărase o casă mare, mai tot timpul goală. Trei servitori vietnamezi. Binh, grădinarul, care nu mi s-a adresat direct niciodată. Duyen, bucătăreasa, agilă și alunecoasă ca un țipar. Deasupra lor, Chong-Duy, omul de încredere al tatei, cu bărbița lui albă și privirea iscoditoare. Mă făcea să mă gândesc la un mic rozător, permanent neliniștit, privind îngrijorat în toate direcțiile.
În vara aceea obișnuiam să umblăm ore întregi prin pădurea tropicală, înarmați cu bețe ascuțite. Lin Lin era fata unor mici comercianți din Cho Lon, singurul copil de o vârstă cu mine. Își petrecea vacanțele în mica așezare de alături, în casa unor rude. Înflorise dintr-odată, la cei cincisprezece ani încă neîmpliniți. Râdea din orice și atunci mici cute subțiri se strângeau la colțurile ochilor. Umbre vremelnice, pe care le-aș fi mângâiat înainte să dispară. Căutam înălțimi însorite. Ne întindeam umăr la umăr pe pietrele aspre, numărând petele din soare.
Tata o privise fără să scoată un cuvânt. A doua zi, Chong mi-a spus că a plecat, împreună cu familia, la o rudă îndepărtată, dincolo de jungla cambodgiană. Am înțeles că nu aveam să o revăd. Am început să îl urăsc pe tata. O ură amestecată cu teamă, mascată de venerație. Păstrată cu grijă, ca un bun de preț. Un sentiment care m-a îndepărtat de el, dar care, într-un fel neașteptat, ne-a ținut legați până la moartea lui. Și astăzi, după șapte ani, rămășițele acestei uri se mai revoltă câteodată, ieșind la suprafață.
Poate că asta fusese, adolescenta albă îmi amintea de ceva pur, de un sentiment pe care îl crezusem iremediabil pierdut. De ceva ce devenise imposibil în timp ce se petrecea. O priveam încă nedumerit, încercam să înțeleg ce mă atrăgea la ea. Grația încă neșlefuită, aerul voit provocator, ce nu reușea să ascundă prea bine inocența gesturilor. O frumusețe particulară, improprie femeilor europene, învățate să epateze. I-am oferit o țigară. M-a refuzat, apoi a tăcut, ațintindu-și privirea în larg. Un refuz care lăsa o poartă deschisă. Locuiam amândoi în Sa Dec, auzisem de familia ei, de tatăl ce murise prematur, de mamă, directoarea școlii de fete. De neșansa legată de acea proprietate, cumpărată în Cambodgia, într-un moment nepotrivit. A acceptat să o însoțesc la pension. A urcat în Morris-ul mare, negru, parcat pe bac, ca și cum făcea asta zi de zi, dintotdeauna.
Accepta aproape tot ce îi propuneam. O așteptam zilnic în fața liceului, pentru a o conduce la pension. Uneori, cinam în oraș, într-unul din restaurantele elegante ale Saigonului. Primea invitațiile mele cu detașare, ca și cum le-ar fi așteptat îndelung. Mai îngăduitoare ca o indigenă, mai detașată ca o soră. Felul ei de a fi mă intriga, nu reușeam să înțeleg ce gândea, cu ce i-aș fi putut stârni dorința. Într-o după-amiază, am plusat. Am așteptat-o la pension și i-am propus să mă însoțească în micul meu apartament din sudul orașului. Eram nervos, cuprins iremediabil de o dorință ce devenise constantă, dureroasă. A acceptat pe loc, fără alte întrebări. Reacție subită, aflată sub semnul unei fatalități cu care se resemnase, cu care nu avusese niciodată de gând să lupte. Simțeam o emoție inexplicabilă, cu atât mai mult cu cât nu întâmpinasem nicio rezistență.
S-a lăsat dezbrăcată, nu avea pretenții, m-a rugat să o fac așa cum o făceam cu toate celelelte femei. Vorbea degajat despre celelalte, cele care însemnau ceva pentru mine. Ca și cum acestea ar fi existat. Toată iubirea, adunată într-un loc nesigur din inima mea, a izbucnit atunci. Se revărsa fără opreliști, precum o apă ce rupsese digurile. Am plâns, am plâns ca un copil, fără rușine. Nu am știut să fac altceva, în timp ce îi vorbeam despre această iubire disperată, despre acest drum fără speranță, pe care nu mă puteam împiedica să merg. Un drum al cărui sfârșit inevitabil îl cunoșteam amândoi. Nu m-a contrazis, nu m-a rugat să găsesc o soluție. Lucrurile erau stabilite, peste puterea noastră. Nu avea niciun rost să încercăm. Am fost primul bărbat din viața ei. Cel de neuitat. Cel care plângea.
Cred că în fiecare zi a vieții mele m-am rugat să nu ajung ca tata. Omul deciziilor irevocabile, neîndurătoare de cele mai multe ori. Oficial, mama murise din cauza unei insuficiențe cardiace. Eu știam că murise de spaimă. Mi-o amintesc tresărind la fiecare vorbă, la fiecare privire pe care i-o adresa omul acela mic și îndesat, cu figură impenetrabilă. După moartea ei, tata s-a mai îmblânzit puțin. Își petrecea mare parte din zi pe terasa cu balustrade din mozaic albastru, situată în partea dinspre fluviu a casei imense din Sa Dec, învăluit în fum de opium. Mă primea întotdeauna cu o expresie curioasă, ce înlocuia întrebările. Îi povesteam întâmplările importante, în timpul ceaiului de după-amiază. Vorbea rar, rostind cuvintele pe îndelete. Aproape niciodată nu erau ale lui. Sfaturi din Arta războiului, scrisă de Sun Tzu, aplicabile în afaceri și citate înțelepte din Lao Tse. Unul mi se potrivea de minune.
Când renunț la ceea ce sunt, devin ceea ce aș putea fi. Pentru mine, nu putea fi nimic mai limpede de atât. Nu mă simțeam în stare să renunț la ceea ce eram.
Am continuat să fiu cel care eram, încercam să supraviețuiesc acelei iubiri copleșitoare, lipsită de bucurie. Ne lăsam conduși unul de celălalt. Micuța franțuzoaică îmi dirija dorința, cu grație și pasiune mereu reînnoită. Eu organizam întâlnirile, grupările, punerile în scenă. Ieșeam câteodată cu întreaga ei familie, în restaurantele cele mai luxoase, alteori în cluburile în care se dansa. Reuniuni patronate de Madame la Directrice, fermă și condescendentă totodată, ascunzându-și rușinea sub un văl de înțelegere, acceptare și îngăduință. Nu, fiica ei nu putea fi o ușuratică, eu eram cel imoral, făptuiam ceva de neîngăduit, corupsesem o minoră și, cel mai grav, povestea aceasta nu putea avea urmările necesare, cele admisibile. Pentru asta era firesc să plătesc într-un fel. Frații mai mari se comportau ca niște cățelandri, care mâncau și beau pe săturate, mândri că se află acolo. Fără consecințe. Nu mulțumeau niciodată. Sărăcia era numai o stare de moment, apărută din pricina unei cumplite nedreptăți. În fond, li se cuveneau toate acestea și încă multe altele. Superioritatea irațională, suficiența, aroganța, totul se justifica în cel mai simplu mod. Erau albi.
Ea, femeia mea, copila mea, se purta simplu, firesc. Se strecura cu eleganță printre jaloanele familiale, pe lângă cele de la pensionul la care ajungea tot mai rar, datorită unei pledoarii cu care mama reușise să îi câștige o libertate aproape completă. După-amieze lungi și calde în apartamentul din oraș, singurele ființe vii în această lume de umbre proiectate pe transperante, alungite de venirea serii. Zgomotele marelui bulevard se împleteau cu gemetele ei, cu spasmele mele. Îi spălam trupul îndelung, turnând apă dintr-un bol de porțelan. Ne întindeam pe pat, în așternuturile proaspete. Pielea catifelată, îndulcită de clima caldă și umedă, atât de diferită de pielea aspră a femeilor întâlnite la Paris. Felul în care rămânea întinsă, așteptând plăcerea, în contrast cu graba pariziencelor, cu grimasele nerăbdătoare, cu senzația că ți se face o favoare. În micul nostru univers exista numai dorință fără țel, puternică, desăvârșită prin ea însăși. Muritoare, ca orice minune.
Puteam fi iubiți, ne puteam numi astfel. Nu s-a întâmplat. Mă ruga să o mângâi, să nu-i vorbesc. Se oferea necondiționat, îmi punea la dipoziție acel trup delicat, de parcă mi-ar fi spus „este tot ce-ți pot da, nu-mi cere mai mult”. Împreunări petrecute în tăcere, o tăcere onctuoasă, care încetinea mișcările. Pasiune au relanti. Mă numea amantul ei. Fiecare femeie are nevoie de unul, o face să se simtă specială, dorită, adorată. Deasupra obligațiilor, necesităților, conveniențelor. Credea cu adevărat în puterea cuvintelor care desemnează, dincolo de orice dubiu.
Nu m-am gândit niciodată la ea ca la o amantă. Astăzi, vasul care sosește îmi amintește de cel care a plecat, pachebotul uriaș, cu balustrade strălucitoare. Imaginea ei, deja ireală, deja imposibilă. Rezemată de metalul rece, ușoară, transfigurată de emoție. Privind în larg, spre nicăieri. Nu am avut puterea să cobor din mașină, să mă arăt pentru un ultim bun rămas. Să las lumina tulbure să ne învăluie pe amândoi încă o dată. Ascuns în penumbră, încercam să îi spun cumva în gând, să îi stabilesc un loc aparte, unde această imagine putea dăinui. Copleșit de durere, nu am înțeles atunci, ci mult mai târziu, când amintirile s-au separat de emoții, când contururile s-au trasat cu claritate. Existau multe cuvinte cu care puteam încerca să o numesc, să-i invoc prezența, dar niciunul nu mi se părea potrivit. Alunecau pe mătasea subțire a rochiei, cădeau fără zgomot în apele mâloase de dedesubt, înecate de neputință. Nimic nu îi se potrivea mai bine decât tăcerea.
