Povestire scrisă de Camelia Munteanu, apreciată de Maria Manolescu la concursul trimestrial de povestiri – „O povestire despre dificultatea copiilor de a face față alegerilor părinților, și de a face ei înșiși alegeri. Mi s-a părut reușită vocea copilului, și mi-a plăcut cum e dezvoltată tema alegerilor”.
Mami mă tot duce la o doamnă care repară oamenii pe dinăuntru. Părerea mea este că doamna aia îi vinde gogoși, numai că Mami e tare ușor de prostit uneori. Sunt fată, așa că ați putea spune că nu mă pricep, dar faza e că uneori mai desfac și eu lucruri, să le repar. Am încercat cu lanterna roz, cu lampa mea cu Clopoţica, cu CD-playerul vechi cu fetițele Powerpuff, cu ceasul automat al lui Dexter. N-au mai mers deloc. Dacă sunt stricate pe dinăuntru, clar n-ai cum să le mai faci să meargă, doar le strici mai rău. Dar, pentru că pe Mami o liniștește gândul că pe lumea asta există doamne care te repară pe dinăuntru, eu nu îi spun că nu mă ajută cu nimic. Mă duc la doamna meseriaș când trebuie, stau pe scăunelul ăla ciclam căruia îi spun acum fucsia – pentru că așa mi-a zis Mara că se spune, iar eu nu mai aveam chef să mă cert cu ea pentru o culoare pe care o urăsc – și tot aleg dintre două poze câte una. Nu-mi place niciuna, dar n-am ce face. În ambele sunt oameni alb-negru și toți arată a nebuni pe bune. Am auzit-o pe Mami vorbind despre asta cu Dana, care e directoarea ei de hașer de la firmă și îi e și puțin prietenă:
— Dragă, te rog eu mult, liniștește-te, nu are cum să-ți ia Răzvan custodia! Doamna Sasu e femeie serioasă. Sunt niște teste proiective, îi arată poze cu dubioși. Știi și tu, genul ăla de criminali care chinuie la început muște, apoi câini, iar la sfârșit omoară copii pe care îi taie în bucăți și le aruncă resturile prin parcuri, să le găsească vreo grăsană care tocmai și-a făcut curaj să iasă la alergat. Nu te îngrijora, e normal! Mai bine vorbește cu avocatul, să vezi cum vei declara că ai găsit mesajele lui către Piți asta. Nu poți spune pur și simplu că i-ai umblat în telefon, că e chestie penală!
Mami nu are foarte prietene, așa cum o am eu pe Mara, care nu e befefeul meu, pentru că eu urăsc cuvântul ăsta, ci e singura mea foarte prietenă. Bine, mă enervează și ea atunci când mă pune să aleg între ea și alte fete, deși asta e o alegere simplă și Mara știe de la început că o voi alege pe ea. Dar tot nu îmi place, că eu nu-s Hercule din Legendele Olimpului, să mă tot pună ea la încercare. Oricum, cel mai tare şi mai tare în viaţă urăsc atunci când oamenii mari mă întreabă pe cine iubesc mai mult, pe Mami sau pe Tati.
Deci Mami nu are foarte prietene, ci doar puțin prietene sau aproape prietene, cum e Dana. „Mi-e oarecum prietenă”, zice ea.
Doamna asta care repară oamenii pe dinăuntru e o pisăloagă și jumătate – mă bate la cap până împing cu degetul una dintre cele două poze către ea. Atunci o ia pe cealaltă, o pune într-un teanc separat și îmi arată alte două poze.
Mie nu îmi place să aleg. De exemplu, urăsc atunci când Mami mă întreabă dacă vreau să îmi gătească plăcintă cu mere sau gogoși, pentru că mi se face poftă de amândouă. Sau atunci când la restaurant îmi spune să aleg singură ce vreau să mănânc. Vreau atât de tare și ficăței, și șnițel de pui cu cartofi prăjiți, și cheeseburger, și supă cremă de roșii, că nu mai știu ce să cer și chestia asta mi se pare atât de enervantă, că îmi trece cheful de mâncat. Sau când mergem la film și mă pune să aleg între ultimul Marvel, SpongeBob Movie şi Cum să îmblânzeşti un dragon. E mult mai simplu când nu ai de ales. Chiar și dacă nu îți convine, măcar știi clar că nu ai ce face, așa că nu mai pierzi timp cu gânditul și scapi mai repede.
Lumea zice că eu semăn cu Tati, dar chestia asta sigur nu am moștenit-o de la el. Tati alege rapid: între Mami și noua lui prietenă s-a hotărât un-doi că o place mai mult pe aia. Cred că sunt mulți oameni ca el, că acum câteva zile l-am auzit pe nea Nae când îi spunea: „Răzvane, la ce balcoane are asta, n-aș fi stat nici eu pe gânduri, să mă ierte Dumnezeu!!” Ei stau la parter și nu au balcon, dar probabil că era o glumă, că l-am văzut și făcând cu ochiul. Eu nu știu să fac cu ochiul și nici nu mi-a venit să râd, sincer. Poate și asta e moștenire tot de la Mami – îmi amintesc că Tati îi spunea mereu, chiar și atunci când o iubea, că ardelenii nu au simțul umorului. Apoi nea Nae l-a întrebat râzând pe Matei dacă el nu ar vrea să îi aducă o mămică nouă ca Prietena, în locul maică-sii. Atunci pe mine a început să mă necăjească rău ceva pe dinăuntru, de îmi venea să îi trag una între ochi. Bine că Mami nu a auzit, că ar fi plâns iar. Iar Mami nu e nici rea, nici grasă, nici urâtă, ca Geta lor. Mami a mea nu e alegerea proastă.
Când a aflat despre Prietena, Mami a țipat: „Ești complet nebun, ar putea să îți fie fiică!” Dar nu, aia nu ar fi putut să îi fie fiică, pentru că Tati are deja una. Iar dacă aia ar fi fost fiica lui Tati, ar fi trebuit să fie și sora mea, și eu clar nu aș fi ales-o nici într-o mie de ani pe ea să îmi fie soră. Eu am refuzat-o și când mi-a spus că vrea să fie prietena mea, nu doar a lui Tati, și că am putea să vorbim despre băieți. I-am zis că mie îmi plac fetele și că Tati nu mai e băiat de când era mic. Buni s-a supărat atunci când vară-mea Elsa care locuiește în Austria i-a spus că îi plac fetele, deci m-am gândit că e genul de răspuns care o să o enerveze și pe Prietena. Tati m-a certat rău că am fost răutăcioasă, dar Mami a zâmbit când i-am povestit, așa că a meritat.
Doamna care repară oamenii pe dinăuntru mi-a spus că sunt lucruri pe care nu le putem alege noi. Cum ar fi familia. Asta e destul de aiurea. Sau dacă să ne naștem sau nu. Nici asta nu e chiar corect. Uite, mie mi-ar fi plăcut să nu mă nasc. Dacă am putea alege asta, cerul ar fi plin de berze purtând în cioc bebeluși care nu știu clar dacă vor să se nască. Sigur că mie mi-a spus mami de foarte multă vreme, de când eram mică de tot, că bebelușii stau în burta mamei lor, la cald, ca într-un cuptor, până se coc și sunt gata să iasă. Şi că părinții aleg când să își facă unul, deși uneori ies doi sau trei sau poate chiar mai mulți. Dar mie tot îmi plac berzele și să mă gândesc că poate totuși m-am plimbat cu barza, ca Dumbo sau ca Nils Holgersson, înainte să mă dau cu trotineta.
Mie nu îmi place să aleg. Nici ce să facem în weekend, nici dacă să mă îmbrac azi în rochiță sau în pantaloni, nici dacă să mergem la mare sau la munte în vacanță, nici dacă să mă dea Mami la karate sau mai bine la balet, nici dacă să colorez cerul cu albastru deschis sau cu mov, sau cu roz, așa cum se face el singur uneori seara, deși ai spune că nu se poate. E foarte greu, pentru că orice aleg înseamnă că pierd altceva. De ce nu pot să le țin pe toate? Mami mi-a povestit că, atunci când aveam un an și trebuia neapărat să iau un singur lucru de pe tavă, am început să urlu, iar apoi am tras spre mine tava cu totul. Mami râdea atunci când mi-a povestit asta.
Doamna care repară oamenii pe dinăuntru îmi spune că sunt isteață, și specială, și curajoasă, și norocoasă. Eu nu m-am simțit nici măcar un pic norocoasă, dar ea mi-a explicat că da, pentru că sunt destul de mare să mi se dea voie să spun eu cu cine vreau să rămân. Atunci când mă va chema la ea, într-o sală mare, o doamnă îmbrăcată într-un fel de halat negru, care e de fapt o uniformă, eu va trebui să nu mă tem, pentru că doamna este de treabă și meseria ei este să ajute copiii, și va trebui să-i spun sincer ce aleg: pe Mami sau pe Tati.
