Povestire scrisă de Veronica Stănică, aleasă de Veronica D. Niculescu la Creative Writing Sundays, pe 9 decembrie 2018, la tema „Întâlnire în pădure”.
Se răsuci cu fața la perete și-ntinse mâna după telefon. Pipăi pe sub plapumă până ajunse la scobitura de la marginea canapelei, unde știa că îl lăsase. Degeaba, nu era acolo. Ridică ușor capul, cu grijă să nu se dezvelească, încercând să zărească ceva prin întuneric. Parcă intrase în pământ. Oftă. De-abia se încălzise, nu avea niciun chef să se dea jos din pat, ar fi însemnat să o ia de la capăt și asta i-ar fi întârziat somnul cu cel puțin o jumătate de oră.
Totuși, în casă era cald. Trecuse deja de mijlocul lui septembrie, dar vremea continua să fie frumoasă și pereții apartamentului, în care se mutase de doar câteva luni, nu apucaseră să se răcească. De la un timp, însă, de cum se lăsa seara, corpul ei începea, treptat, să piardă din căldură, devenind, cu fiecare oră, tot mai rigid și rece. Frigul pornea invers, de la interior spre exterior, astfel încât hainele, oricâte ar fi fost, în loc să o-ncălzească, mai tare se răceau. Încercase orice. Dușuri fierbinți, vin roșu, frecții cu carmol pe care și le făcea singură, și toate în zadar. Cu timpul, renunțase. Tot ce putea să facă era să doarmă, atât. Până spre dimineață, dârdâitul înceta și atunci, rând pe rând, hainele începeau să zboare care încotro, nici nu conta pe unde, le azvârlea prin somn, preocupată doar să nu se trezească, să uite că-i e frig și, mai ales, de ce.
Însă acum nu avea de ales, era oricum târziu, roțile mașinii scrâșniseră deja în fața porții, iar Grig se pregătea să intre-n casă, or asta chiar nu trebuia să se întâmple, destul că ajunsese până aici. Se dezveli brusc și aprinse veioza. Un fior îi străbătu corpul din cap până-n picioare și dinții începură să îi clănțăne. Simți cum părul i se ridică dureros, cu tot cu scalp. Poate ar trebui totuși să mă duc la un medic, îi trecu prin gând. Văzu telefonul căzut pe covor. Se aplecă și îl culese de jos, deblocă ecranul și, stăpânindu-și tremurul mâinii, reuși să apese pe pauză înainte ca Grig să coboare din automobil și să pășească în locuința profesorului Miroiu. Răsuflă ușurată.
Stinse lumina și-și trase plapuma peste cap, înfășurându-se ca-ntr-un cocon. Se-mpinse în spătarul canapelei până simți că nu mai are loc, cum făcea când era copil și se-ndesa în brațele bunicii. Deschise telefonul, căută minutul zero și apăsă butonul play. Ecranul aparatului îi lumină culcușul și-n liniștea aceea călduță auzi vocea clară a povestitorului: „Steaua fără nume – adaptare radiofonică după comedia lui Mihail Sebastian”. Avea să adoarmă înainte ca Mona să coboare din acceleratul de Sinaia pe peronul gării micului oraș de provincie în care urma să-l întâlnească pe profesorul Miroiu, pentru ca mai apoi să-l facă să se îndrăgostească de ea și, în cele din urmă, să-l părăsească pentru Grig, dar la secvența asta cealaltă Mona nu ajungea niciodată, doar pentru asta se inventaseră butoanele stop și rewind.
***
La cinci și jumătate închise laptopul, își luă poșeta și se îndreptă spre ieșire. Trebuia să se grăbească, dacă voia să îi rămână timp și pentru o tură de lac înainte să se întunece. Ăsta era principalul motiv pentru care se și mutase în Tineretului. Parcul ăla imens, aflat chiar vizavi de blocul în care locuia, în care te puteai plimba ore în șir fără să treci de două ori prin același loc, pentru ca, odată ajuns acasă, să pici lat de oboseală și să adormi rapid și fără gânduri. Făcuse din plimbarea zilnică un soi de ritual. O ajuta să își golească mintea, să uite ce-avea de uitat, să treacă mai ușor peste anumite întâmplări, cum fusese cea de azi, de exemplu, când un coleg întors de la țigară rămăsese cu geaca pe el, și-atunci când cineva l-a întrebat ce faci, de ce stai îmbrăcat, el a răspuns mi-e frig, nu știu ce am, de când m-ați mutat lângă Mona mi-e frig întruna, are fata asta un aer așa, nici nu știu cum să-i zic, polar cred că-i cuvântul. Toți izbucniseră în râs. Ei îi venise-atunci să plângă. Reușise, totuși, să se abțină. De când se angajase aici, băiatul ăsta o lua întruna peste picior, era felul lui de a-i arăta că e interesat, în fine, c-ar dori-o. Așa făcea, de fapt, cu toate, care pica în plasă bine, care nu, alta la rând, are balta pește. Doar nu o dată îl auzise zicând asta afară, la țigară, când trecea pe lângă grupul lor și le simțea privirile în ceafă până când depășea colțul clădirii. Îi respinsese toate avansurile. Întâi, că nu-l plăcea. Prea era arogant, prea semăna cu Grig, și nu, nu doar cu Grig, cu încă cineva, cu acel cineva pe care nu-l mai văzuse de mai bine de jumătate de an, de când se și mutase, nici n-ar fi vrut să-l vadă, nu mai avea nevoie de el, nu mai avea nevoie de nimeni ca el. Și-apoi, nu era singură. Îl avea pe Miroiu. Marin Miroiu, Alcor. Alcor și Mona, își șoptea, și-atunci de undeva, din dreptul inimii, se auzea o pojghiță trosnind și un ghem mic de căldură pornea să-i încălzească trupul slăbuț și rece.
Firește, Miroiu al ei, Alcor, nu era chiar timidul profesor de astronomie din piesa pe care o asculta în fiecare seară înainte să adoarmă. Pe Alcor îl descoperise într-una din plimbările prin parc. Îl zărise pe malul lacului, în locul în care apa face un cot dincolo de care malul se îngustează și începe să se înalțe. Stătea pe un scăunel pliant așezat între sălcii și privea cerul spuzit de stele printr-un telescop. Mona tresărise. Nu credea în coincidențe, iar asta în mod clar nu era o coincidență. Ăsta era un semn. Ăsta era destinul! Începuse să treacă zilnic pe acolo, doar ca să îl zărească. Arăta exact așa cum și-l imaginase. Nu prea înalt, firav, cu păr șaten și moale, pieptănat cu cărare într-o parte. Figură de profesor. Doar ochii nu-i văzuse, nu le știa culoarea. Și-ar fi dorit să afle mai multe despre el. Cine era, ce meserie avea. Oare, se întreba cu teamă, era căsătorit? Într-o seară îl urmărise. Nu îi fusese greu, era încă vară, se-ntuneca târziu și parcul era plin de lume, iar el mergea atent, cu grijă să nu scape trepiedul ori scaunul sau telescopul pe care le căra întotdeauna după el. Descoperise că locuiau aproape – nici două străzi distanță. Își amintise atunci ceva ce citise demult, cum că nu are rost să pleci departe ca să îți cauți fericirea, e suficient să deschizi bine ochii și să privești în jur. Și ea îi deschisese, în sfârșit deschisese ochii și era gata de toată fericirea care-i ieșise-n cale, aproape, atât de aproape, cât s-o atingi cu mâna.
Se hotărî să îi vorbească. Se mai hotărâse ea de câteva ori și înainte, dar de fiecare dată o părăsise curajul în ultimul moment. Nici acum nu știa ce-ar fi putut să-i spună. De-un lucru însă era sigură, azi gata, o s-o facă. Coti la dreapta, spre lac, grăbi pasul pe aleea care înconjura spațiul îngrădit amenajat pentru căței. Lângă toneta de înghețată se opri. Locul dintre sălcii, unde-l găsea în fiecare seară, era de astă dată gol. Inima îi zvâcni, urechile i se-nfundară și capul începu să-i vâjâie. Se sprijini de tonetă. Își zări chipul în vitrina frigorifică. Geamul curbat îi deforma trăsăturile și, în lumina verde, de înghețată cu fistic, chipul Monei părea al unei ființe stranii, venite de pe altă lume, despre care s-ar fi putut spune orice, doar că-i frumoasă nu. Mona întoarse capul. De undeva, din stânga, dinspre restaurant, auzi gălăgie. Văzu, ca prin ceață, două femei îmbrăcate în salopete de lucru, strigând cât le ținea gura, gesticulând nervos cu măturile-n aer. În fața lor Alcor fugea haotic, cu o mână ținându-și pantalonii și-n cealaltă ducând prețiosul lui telescop cu scaunul și trepiedul îngrămădite anapoda. În dreptul gheretei paznicului încetini puțin, ca și cum și-ar fi cântărit opțiunile. Brusc, făcu cale-ntoarsă, trecu în viteză pe lângă cele două femei care nu mai conteneau cu vociferatul și-ajunse în dreptul ei. I s-a părut sau s-a oprit? Oare chiar a privit-o-n ochi, de parc-ar fi recunoscut-o? Mona simți că i se taie respirația. Îl petrecu cu privirea până îi pierdu urma. Când nu îl mai zări deloc, căută o bancă liberă, se așeză și respiră adânc, până simți că mintea începe să i se limpezească. Deodată, înțelese. Toalete ecologice nu existau prin preajmă, poate doar în celălalt capăt al parcului. I-o fi fost greu să meargă pân-acolo, cu telescopul după el. Ce și-o fi zis, săracul, că nu îl vede nimeni ascuns printre copaci. De parcă poți s-ascunzi ceva pe lumea asta. Bietul de el, ce jenat trebuie să se fi simțit, mai ales după ce a văzut-o, după ce-a conștientizat că ea, Mona, fusese martora întregii scene. Doamne, cum a privit-o! De emoție nici nu-i văzuse ochii… Dar nu-i nimic, o să îi vadă mâine, o să-l privească-n ochi și o să-i spună totul, și între ei nu vor mai exista secrete sau minciuni, el nu-i ca celălalt, el e Alcor, ea Mona.
În seara aceea Mona adormi ușor, fără melatonină. Ba chiar uită să-și pună și căciula.
***
Trecuseră trei săptămâni de când îl căuta cu disperare prin tot parcul. Nici urmă, nicăieri. Nu mânca, nu mai dormea deloc, slăbise și se trăsese la față. Colegii începuseră să o evite, sau poate doar i se părea. Oricum n-o mai interesa nimic. Unde putea să fie? Ce s-a-ntâmplat cu el? Scenarii care mai de care mai terifiante o chinuiau fără-ncetare. Corpul lui Alcor umflat, plutind deasupra lacului, ciugulit de rațe. Alcor bolnav, zăcând la pat, si nimeni să îl îngrijească. Îi părea rău că nu îl urmărise atunci până în scara blocului. Ar fi știut acum la ce apartament locuiește și s-ar fi dus la el, i-ar fi bătut la ușă, sigur ar fi primit-o, de ce să n-o primească, venea cu gânduri bune, venea să îl ajute, venea să îi dea tot, venea să i se dea.
Mecanicul puse o frână bruscă. Căzură toți, de-a valma, unii peste alții. Mona călcă, fără să vrea, piciorul persoanei aflate-n fața ei, pe scaun. Apucă să vadă un pantof fin, elegant, de damă. Ridică privirea și întâlni figura vizibil deranjată a unei tinere femei. Vru să își ceară scuze, când chipul îi zâmbi. Ah, Mona, darling, tu erai! Ce zici, ce nesimțit! Parc-ar căra cartofi, nu oameni! Mona o recunoscu pe Loredana de la opt, frumoasa profesoară de engleză după care întorceau capul toți bărbații. Coborâră la Tineretului. Te conduc pân-acasă? Mona ezită. Se simțea obosită, descurajată chiar. Ce rost avea? Și totuși… Mulțumesc, Lori, cred c-o să dau o tură de parc mai întâi. Of, dacă nu m-ai înnebunit cu parcul ăla al tău. Mai dă-l naibii de parc! Dacă n-aș ști că-i plin numai de babe și de moși, aș crede că ți-ai găsit pe cineva acolo. Te las acum, că mă grăbesc, dar poate ne vedem zilele astea la o cafea. Hai, nu mă refuza, te rog! Mai ieși și tu din casă, darling, acuma, cât încă suntem tinere, frumoase, că după aia nu se mai uită nici dracu’ la noi, se alintă Lori, scuturându-și părul lung și zâmbind larg, cu dinții ei perfecți. Deci ne-am înțeles, da? Te sun și ieșim, să n-aud că n-ai timp. Te-am pupat, pusi, pa!
Traversă bulevardul. Refăcu traseul obișnuit, indiferentă la tot ce-o-nconjura. Nici covorul de frunze, nici aerul limpede de toamnă, nici lacul neted, nimic nu o interesa. Toneta de înghețată trăsese de mult obloanele. Vizavi, locul dintre sălcii, tot mai gol. Porni agale în jurul lacului. Simțea nevoia să meargă mult, să obosească. Să-l dea naibii de parc, așa-i spusese Lori. Ei îi venea ușor. Cu părul ăla blond, impecabilă, suplă, tot timpul arătând ca scoasă din cutie, putea să dea naibii orice și pe oricine. Și-un Grig, la o adică… Aproape de piciorul podului se opri. În fața ei, pe mal, chiar înainte de scări, văzu un telescop, un trepied și-un scaun. În jur nu era nimeni. Se apropie cu sfială. Se uită pe rând la fiecare obiect, de parcă le-ar fi văzut prima oară. De parcă s-ar fi uitat la Alcor însuși. Le-atinse cum l-ar fi atins pe el. Se așeză pe scaun. Privi prin telescop. La început nu văzu mai nimic. O imagine neclară, pe urmă întuneric. Se așeză mai bine. Imaginea se limpezi. În fața ei, aproape (atât de aproape, cât s-o atingi cu mâna), sta însăși Loredana. Se fâțâia prin casă, fără nimic pe ea. Mona îi admiră sânii. Erau frumoși, perfecți, erau ca niște aștri. Doi sâni ca două stele. Alcor și Mona.
Se ridică amețită. Simți cum i se face frig. Voia sa meargă acasă, voia-n culcușul ei. O să se-mbrace bine și o să se-nvelească. O luă printre copaci, ca să scurteze drumul. Un foșnet îi atrase atenția. Poate i s-a părut. Zgomotul se repetă. Se opri. Nu era foșnet, era voce. Și vocea aceea îi vorbea. Ia de-aici, îi zicea Alcor, mișcând frenetic dintr-o mână. Ia de-aici, repetă, iar ochii îi sclipiră într-un fel ciudat. Și pentru prima dată îi văzu. Erau căprui.
