Povestire scrisă de Laura Cosma, aleasă de Iulian Bocai la Creative Writing Sundays, pe 17 decembrie 2023, la tema: „rușine și iertare”.
Săptămânal, când vremea era prielnică, după o scurtă siestă, soții Maria și Victor Tănăsescu ieșeau la plimbare în parc. De mai bine de treizeci de ani, lumea se obișnuise să-i întâlnească duminică de duminică mergând la braț pe alei și îi saluta cu deferență. După atâția ani, încă erau un cuplu pitoresc și mulți oameni întorceau capul după ei. Erau amândoi înalți, eleganți și pașii li se sincronizau firesc, chiar și acum, când domnul Tănăsescu mergea ajutându-se de-un baston cu cap de fildeș. Imposibil să nu-i remarci.
Cei doi străbăteau alene aleile parcului și, la sfârșitul plimbării, obișnuiau să bea o cafea la restaurantul de vizavi de primărie. Aveau o masă a lor, la geam, la care se așezau. Domnul Tănăsescu îi ținea scaunul doamnei Tănăsescu și se așeza pe cel din fața ei. Vorbeau în șoaptă și-și zâmbeau. Dacă apărea vreo fată cu flori, el îi cumpăra un trandafir. Când se ridicau să plece, ea rupea coada trandafirului și i-l punea la butonieră. El îi săruta curtenitor mâna și porneau spre casă.
Casa lor era pe o străduță cu catalpe și castani bătrâni, iar în dreptul porții lor era un felinar căruia i se ardea frecvent becul. Din acest motiv, Maria Tănăsescu avea în poșetă o lanternă care se dovedea foarte utilă, mai ales în anotimpurile în care zilele erau scurte.
Femeile care-i întâlneau în plimbările lor, cele care își mai aminteau că până la cincizeci și cinci de ani Victor fusese burlac și care uitaseră cu desăvârșire că nimeni nu-l considerase o partidă bună, suspinau și se întrebau cu invidie cum făcuse Maria de pusese mâna pe-un asemenea bărbat.
E adevărat că pe-atunci era o femeie frumoasă, dar mai fusese măritată și nici tânără nu mai era când a luat-o, împlinise de câțiva ani patruzeci.
Primul ei bărbat o părăsise pentru una mai tânără. Fata lor rămăsese la ea și, după ce hotărârea de divorț a rămas definitivă, parcă a dat strechea și-n ea. Dintr-un copil calin, Manuela se transformase într-o sălbăticiune greu de strunit. Începuse să ia note mici, intrase într-un anturaj prost și făcea tot felul de tâmpenii. Fusese chiar o ședință la UTC și se propusese excluderea ei din organizație. Toată lumea bârfea. Erau vremuri de care Maria voia să uite, când îi era rușine să iasă din casă și se speria de fiecare dată când suna telefonul.
Când Manuela era prin clasa a X-a, taică-său avusese o tentativă să se întoarcă acasă. Timp de câteva luni, până a înțeles că maică-sa nu-l va primi niciodată înapoi, s-a purtat ireproșabil, făcând-o să fie mândră de ea. Destul de curând, taică-său a dispărut cu totul din peisaj, iar fata n-a știut să facă față situației decât îmbătându-se și provocând scandaluri până au amendat-o pentru tulburarea liniștii publice. Asta a fost doar primul bucluc din seria care a urmat.
În plin scandal, domnul avocat Victor Tănăsescu, mutat de curând în oraș, a început s-o curteze pe Maria. Deși flatată de atenția lui, femeia a fost suspicioasă la început. S-a întrebat multă vreme ce era în neregulă cu el de ajunsese la vârsta aia și continua să plătească taxa de celibat. Aflase mai târziu, chiar de la el, că făcuse închisoare pentru convingerile lui politice din tinerețe și că abia recent se reabilitase și fusese reprimit în barou. O ceruse de nevastă, iar ea acceptase.
Cu fata situația nu s-a îmbunătățit. A fost chiar prinsă furând dintr-un magazin, iar altă dată, a spart geamurile mașinii profesorului de fizică doar pentru că o amenințase c-o lasă corigentă. Într-o noapte, Maria fusese chemată la miliție să-și ia fata și, bineînțeles că mersese însoțită de noul ei soț. Numai pentru că maică-sa era grefieră și măritată cu domnul avocat scăpase Manuela de școala de corecție.
Când s-au întors acasă, a întrebat-o pe fiică-sa:
― De ce dracu’ te porți așa?
I-a răspuns cu insolență:
― Așa vreau eu. Ca să mă remarce lumea.
Maică-sa a urlat la ea:
― Serios? Altfel nu ești în stare? Ești frumoasă, ești deșteaptă, nu ți-ar sta mulți înainte dacă te-ai strădui. Dar nu, ție îți place să te faci de râs, să mă faci de râs. Îți place să mă vezi cum plec capul în fața tuturor.
Adevărul e că pe Manuela chiar o distra strădania maică-sii de a face mereu impresie bună. Deși știa că niciodată nu era de bine când era chemată la școală, Maria își alegea cu multă grijă ținuta. De cele mai multe ori, un deux-piece cu croială sobră, bluză deschisă la culoare, își prindea părul în coc, câteodată își punea pălărie și, întotdeauna, dar întotdeauna, își punea pantofi cu toc. Pentru fată era de neprețuit s-o vadă pe maică-sa, așa cum era ea, cu cel puțin un cap mai înaltă decât diriginta și directorul, cum se chircea sub vorbele lor și devenea mică, tot mai mică. Nu înțelegea nici ea de ce era atât de satisfăcută când maică-sa se simțea umilită. Peste ani, când Manuela își va reaminti scenele astea, va alege să creadă că îi plăcea s-o supere pe maică-sa doar pentru că era o fire rebelă și va nega că, de fapt, așa se răzbuna pe ea pentru că nu-l implorase măcar o dată pe taică-său să rămână și, mai apoi, refuzase să se împace cu el.
A intervenit și Victor:
― Azi-mâine o să devii majoră și o să răspunzi pentru faptele tale.
― Nu te băga, că nu ești taică-meu. Ține-ți discursul pentru delincvenții juvenili pe care-i aperi.
Maria a pălit când a auzit-o.
― Ar trebui să-i pupi mâinile, că dacă nu era el, dormeai în arest.
― Pe bune? a continuat Manuela să-i sfideze. Măcar acolo aveam parte de liniște.
Renunțaseră la orice discuție în seara aia. Manuela îi auzise însă vorbind între ei înainte să adoarmă: ce-o să mă fac cu ea, cu ce-am greșit, o să plece la facultate și ne liniștim, dar dacă n-o să ia.
Viitorul a fost chiar mai sumbru decât l-au prevăzut. Manuela n-a luat bacul în sesiunea din vară. S-au consolat spunându-și că poate l-ar fi luat dacă nu i s-ar fi făcut rău de la căldură sau din cauza emoțiilor și n-ar fi vomitat de-a trebuit să renunțe la examen. Maică-sa i-a interzis să mai iasă din casă și i-a cerut imperios să învețe. În mod neașteptat, fata și-a acceptat cu ușurință pedeapsa, așa că lumea n-a văzut că a continuat să vomite săptămâni la rând și, lucru straniu, să se îngrașe.
La scurtă vreme, doamna Tănăsescu și-a informat colegele de serviciu că este însărcinată.
― Fetelor, n-o să vă vină să credeți! Am fost la controlul periodic și doctorul mi-a zis că-s gravidă.
― La vârsta ta? se mirase una dintre ele.
― Exact asta l-am întrebat și eu. Sigur n-am intrat le menopauză? Și el mi-a zis că nu-i nicio îndoială, că-s deja gravidă în patru luni jumate.
― Și ce-o să faci? o întrebase alta.
― Cum adică ce-o să fac? Un copil, răspunsese ea veselă. O să contribui la creșterea natalității.
― O să fii citată pe ordinea de zi la ședința de partid. Tovarășa Tănăsescu, mamă eroină.
Râseseră toate și o felicitaseră.
― Tănăsescu ce zice?
― E mândru ca un păun. Nu mă mai lasă să fac nimic în casă.
― E sigur că-i al lui? strecurase o colegă.
Maria se uitase crunt la ea.
― Nu înțeleg ce vrei să insinuezi.
Săriseră apoi toate cu gura pe colega răutăcioasă.
― Dar fiică-ta?
― Ei, o știți doar. Că la vârsta ei n-are nevoie de frați și că la vârsta noastră alți oameni își cresc nepoții, nu fac copii. S-a supărat și a plecat la taică-său. Ce era să-i spun? Astea-s vremurile.
După program, au sărbătorit miraculoasa întâmplare și, în câteva zile, nu era nimeni în oraș care să nu știe că familia Tănăsescu așteaptă un copil.
Maria Tănăsescu a înflorit după nașterea lui Ștefan. La fel, Victor Tănăsescu părea să fi întinerit cu douăzeci de ani.
Bineînțeles că au fost tot felul de bârfe care au circulat, dar în decembrie a venit revoluția. Prioritățile și interesele oamenilor s-au schimbat. Preocupați să facă față tranziției, nimeni nu s-a mai întrebat ce s-a întâmplat cu Manuela și, înainte ca Ștefan să înceapă să vorbească, din casa lor au dispărut toate urmele ei.
Cam atunci au început plimbările lor duminicale. Împingeau împreună căruciorul pe alei și, când copilul a mai crescut, îl duceau la locul de joacă. Și nu erau dintre cei care se așezau pe-o bancă și-și supravegheau copilul de la distanță. Valul de simpatie din jurul soților Tănăsescu a continuat să crească și, poate din acest motiv, niciun copil n-a râs de Ștefan nici la grădiniță și nici la școală că părinții lui sunt de-o vârstă cu bunicii lor. Nici măcar după ce Victor s-a pensionat.
Pe măsură ce băiatul creștea, pe Maria și pe Victor îi durea ba una, ba alta și te-ai fi așteptat să fie ca ceilalți oameni, să devină ursuzi, mofturoși, veșnic nemulțumiți. Dar astfel de sentimente le-au rămas străine, ei nu invidiau tinerețea altora și cu atât mai puțin tinerețea lui Ștefan, nu erau dintre cei care să spună cu orice ocazie pe vremea mea…, tineretul din ziua de azi… Ei trăiau cele mai bune timpuri din istoria omenirii, în timp ce alții trăiau vremuri tulburi.
Au avut noroc și și-au recuperat înaintea altora câteva dintre proprietățile confiscate de comuniști, Maria, terenuri agricole și o pădure, iar Victor, casa de pe strada cu catalpe și castani în care s-au mutat când Ștefan a trecut în clasa a V-a. Era o casă cu coloane albe și intrare impunătoare cu scări de marmură, un mic conac, cu două niveluri, mult prea mare pentru trei oameni și uriașă doar pentru doi. La parter, era un salon, în care Maria își invita din când în când fostele colege la o bârfă și la o canastă, și un mic birou unde Victor mai dădea consultații.
În casa și viața lor nouă, Manuela a fost uitată. Nici n-a fost greu, pentru că fata, devenită femeie, odată plecată nu se mai întorsese. Nu-i suna niciodată, nu le trimitea scrisori, nu-i vizita. Când cineva îi mai întreba de ea, la început spuneau că e la facultate, apoi că s-a angajat, că e ocupată, dar nu pentru că ar fi știut că așa e, ci doar pentru că așa presupuneau că ar fi trebuit să se întâmple.
Pe Ștefan l-au răsfățat cum numai bunicii știu să-și răsfețe nepoții, dar metoda asta, care în cazul altor copii este malignă, s-a dovedit cea potrivită pentru băiatul care se născuse bătrân și înțelept. Decizia lui de a studia teologia nu i-a surprins decât pe părinții lui și doar pentru că, nefiind religioși, n-au priceput de unde venea chemarea lui către cele sfinte. În schimb, ei i-au înțeles foarte bine ezitările din timpul și de după terminarea facultății și teama de a se hirotoni. Nu l-au presat să se însoare și au simțit o mare ușurare când le-a spus că vrea să studieze și dreptul.
*
În a patra duminică din aprilie, după tradiționala lor plimbare, Victor s-a prăbușit într-un fotoliu.
― Cred că a venit vremea să renunțăm la plimbare.
Maria era pe hol în fața oglinzii și tocmai își scosese pălăria. A aruncat-o cât colo și i-a răspuns:
― Nu, nu, nu. Nici să nu te gândești. Nu putem să renunțăm. Îmi place prea mult să ne întâlnim cu oameni care ne salută și ne zâmbesc. Oameni care ne respectă. Plimbarea mă încarcă cu energie pentru toată săptămâna.
Bărbatul și-a zâmbit în barbă. Știa prea bine că toată viața, Maria asta își dorise. Nu blănuri, nu bijuterii, doar respectabilitate.
― Ai putea să te plimbi singură și în timpul ăsta eu aș… nu știu… face rebus?
― Nu, chiar n-ar fi același lucru. E important ca lumea să ne vadă braț la braț. Cred însă că am putea s-o scurtăm. Ce zici?
― E bine și-așa, bătrânico! Mai avem vișinată? Parc-aș bea un păhărel.
De câțiva ani, Maria descoperise o rețetă nouă. Nu presupunea, ca cealaltă, un strat de fructe, un strat de zahăr, ci fructele se puneau la macerat în alcool și după vreo două săptămâni se adăuga un sirop de zahăr. Licoarea care rezulta era fină, onctuoasă, catifelată și avea o culoare rubinie pe care păhărelele de cristal o puneau perfect în valoare.
― Se cam termină, a zis femeia punând tava cu paharele pline cu vișinată pe măsuță.
S-a așezat și au ciocnit. Lumina care intra prin geamurile mari ale salonului se împuțina, dar niciunul nu s-a obosit să aprindă vreo lampă.
― Am uitat să-ți spun…
― Tu să uiți ceva? a zis amuzat bărbatul.
― M-a sunat deunăzi un prieten de-al lui Ștefan. Vrea să ne cunoască. E regizor, vrea să facă un documentar.
― Despre noi?
― Bineînțeles că nu despre noi.
― Atunci?
― Despre relații. Ce le face să dureze. I-a povestit fii-tu despre noi și l-a făcut curios.
― Și tu ce i-ai zis? I-ai dezvăluit marele nostru secret?
― Haha, marele nostru secret. Bineînțeles că nu. I-am spus c-o să vorbesc cu tine și că o să-l invităm pe la noi într-o seară.
Bărbatul s-a frichinit în fotoliu. S-a gândit că este prea bătrân pentru lucruri din astea. Nu crezuse niciodată despre el c-ar fi un model și nici că viața lui ar putea să furnizeze cuiva repere morale. Măriuca lui credea altceva, și despre ea, și despre el. N-avea nicio îndoială că îl iubește. Dar, în timp ce lui îi erau de-ajuns gesturile tandre din intimitate fiindcă, pentru el, iubirea era o taină a lor, ceva delicat, delicat dar nu fragil, ceva care trebuia protejat, pentru ea nu era destul. Ea trebuia să-și strige iubirea, să i-o știe întreaga lume, căci altfel n-ar fi fost decât un sentiment obscur, iar o relație astfel clădită ar fi fost una promiscuă, clandestină. O iubea prea mult și de prea mult timp ca să nu-i satisfacă și acest mic capriciu.
― Dacă asta vrei, i-a zis, oricând. Oricând.
*
Tânărul regizor a închis cu grijă poarta. Soții Tănăsescu au rămas pe scări, între coloane, uitându-se peste gard la catalpele înflorite. De fapt, doar Victor se uita și adulmeca mirosul suav, Maria se uita în gol.
A luat-o de mână și au intrat amândoi în casă.
― Mai avem vișinată sau ai terminat-o cu fetele la canastă?
Era genul de înțepătură la care femeia reacționa întotdeauna. De data asta i-a răspuns posacă:
― Aia veche s-a terminat și cea nouă încă nu-i făcută.
― Ghinion. Bem altceva.
― Nu prea am chef.
― Ei, știi că pofta vine mâncând. Hai să mâncăm o bere pe terasă.
Stăteau unul lângă altul pe șezlonguri, tăcuți, cu sticlele de bere în mâini. Bărbatul încerca să-și amintească după-amiaza. Întâlnirea fusese plăcută, mersese bine, Maria s-a dovedit într-o formă de zile mari. „Ca o pastilă efervescentă într-un pahar cu apă. Ba nu, mai degrabă spectaculoasă ca un foc de artificii.” Până când îi arătase musafirului lor albumele cu fotografii. „Foarte frumoase fotografii, exclamase și doamna Tănăsescu părea foarte încântată. Sper că-mi veți da voie să le folosesc. Dar în poza asta, cine e?”, întrebase. Fiindcă Maria amuțise, i-a răspuns el: „E fiica soției mele din prima căsătorie”. Și, brusc, ea îi spusese că e foarte obosită, că discuția nu mai poate continua și îl invitase să plece.
― Haide, nu mai fi tristă!
― Nu-s tristă, doar că…
― Nu te-ai mai gândit de mult la ea.
― Da, asta e.
A tăcut, a sorbit o gură de bere și a răbufnit:
― De fapt sunt furioasă. Tot nu înțeleg de ce e supărată pe mine, pe noi? După atâta timp…
Victor s-a ridicat și s-a apropiat de scaunul ei. A mângâiat-o pe păr. Avuseseră discuția asta de multe ori. Nu voia s-o audă din nou: „După câte am făcut pentru ea! Trebuia s-o ajutăm. Altfel, rușinea… Ce viață ar fi fost aia? Tu și cu mine i-am oferit o viață nouă și nici măcar o singură dată nu ne-a mulțumit”.
În loc de toate astea, ea a izbucnit în plâns:
― Așa-i că nu puteam face altfel, Victore?
Bărbatul a continut s-o mângâie.
― Erau alte vremuri.
― Dar și-acum am face la fel, nu-i așa?
