Povestire scrisă de Maria
-Cred că iubirea este un lucru dificil, care necesită răbdare, altruism şi mult simţ al umorului.
-Da? Parcă am mai auzit asta pe undeva.
-Serios? Sigur tot de la mine… Sau poate de la altcineva la fel de înţelept ca mine.
Spunând acestea, Alberta se ridică de la masă, se îndreptă spre geam şi îşi aprinse o ţigară. Era plinuţă şi scurtuţă, părea că se deplasează prin rostogolire şi totuşi, zambetul ei involuntar din acea dimineaţă o prindea bine: Alberta era în acea zi o persoana realmente fermecătoare.
-Draga mea, înţelepciunea ta este un lucru discutabil care pe mine ma indispune, mârâi Albert.
Visase urât în noaptea care tocmai trecuse. Ca de obicei după ce visa urât se simţea chiar mai singură decat era de fapt, aşa că îşi imagina dialoguri cu iz filosofic între ea şi Albert.
Albert era un câine ciudat, combinaţie între maidanez şi şoricar, lung, scund, roşcovan şi cam gras, cu bot încărunţit şi expresie blajină. De fapt, semăna foarte mult cu Alberta. Cu siguranţă încărunţimea prematura a botului era semn al înţelepciunii. De altfel şi Alberta avea câteva fire cărunte, însă la ea erau semn că în nu foarte lunga ei viaţă de până acum se gândise de prea multe ori la cât e de singură.
Alberta nu avea serviciu, nici prea mulţi bani dar nici nevoi prea mari. Ajutorul de şomaj şi lectiile ieftine de italiana pe care le ţinea în propria-i garsonieră îi ajungeau. Nici Albert nu era mofturos, mânca şi el ce mânca Alberta, mereu cu multă poftă.
Cum spuneam, Alberta avusese un vis îngrozitor în noaptea care tocmai se încheiase. Ceva cu un bărbos gras care îi era soţ şi care nu o lăsa în pace nicicum: cum vrei tu, scumpa mea, cum vrei tu, soţioara mea, dar lasă-mă să îţi fiu aproape, şi bărbatul se agăţa de rochia ei de mireasă şi se ţinea scai dupa ea ca un câine, oricat ar fi încercat Alberta să scape. Singura parte simpatică din vis fusese ca ea era slaba, aşa cum niciodată nu fusese în realitate. Însă scurta discuţie filosofică despre iubire purtată cu Albert transformase coşmarul într-o glumă nătângă care o amuza pe Alberta acum, când îşi fuma ţigara la fereastra deschisă, eliberând fumul din strânsoarea buzelor în lumina dimineţii.
Dar despre ce e povestea asta? Alberta închise revista enervată, trase apa în timp ce era încă pe colac, îşi ridică fusta, abia apoi chiloţii, şi ieşi din baie cu revista în mână. Dă bani pe toate prostiile.
Iar acum observase revista asta la chioşc doar pentru că văzuse pe copertă titlul poveştii: Albert şi Alberta. În primul rând crezuse ca va citi o poveste siropoasă cu niste suflete pereche, iar poveştile siropoase cu suflete pereche o relaxau şi o binedispuneau. În al doilea rând picase în plasa numelor: Alberta o chema pe ea, Albert pe viitorul ei soţ. O poveste siropoasa chiar cu ei doi? Şi o cumpără.
Alberta era o fată cu mişcări iuţi şi braţe slabe şi urma să se căsătorească în câteva săptămâni cu Albert, un băiat nostim, grăsuţ şi bărbos. Şi asta o enervase cel mai rău: după ce că în poveste Albert era un câine încărunţit prematur iar Alberta o nebună supraponderală, pe deasupra apărea şi mirele din vis, grăsuţ şi bărbos, un personaj nesuferit şi agasant care îşi urmărea neobosit proaspăta soţie. Era ca şi cum povestea asta îngălată, lipsită de vreo intrigă reală, şi-ar fi bătut joc de ea.
Trebuie că e foarte stresată daca ia în seamă toate prostiile şi îşi face sânge rău din orice. Pregătirile, telefoanele, familia cicălitoare a lui Albert, toate astea contribuiau întradevăr la instalarea unei stări de asediu în viaţa ei, altminteri liniştită – sau cel puţin aşa îşi aducea aminte că era viaţa ei cu ceva vreme în urmă.
Împachetă nişte haine, le aşeză pe categorii în rafturi şi apoi se trânti furibundă pe canapea cu revista lângă ea. Încearcă să reziste tentaţiei distructive dar dupa doar un minut capitulă şi reluă lectura. Ei, nu-i nimic, măcar să termine cu ea de tot.
-Iubirea e un lucru mare! declară Alberta.
Căţelul se încovrigă pe covor şi oftă melancolic. Nu mai era nevoie de un răspuns la cugetarea fetei: iubirea ca lucru mare se contura şi devenea aproape palpabilă chiar sub ochii ei, în micuţa garsonieră. O idee fantastică de joc îi venise.
Îşi luă portofelul, îşi puse pantofii de stradă şi o zbughi pe scări în jos cu o viteză uimitoare pentru cât de rotofeie era. Te-ai fi aşteptat să o ţină într-o alergătură, însă odată ajunsă jos, printre oameni, porni în pas normal, păstrând o aparenţă demnă şi liniştită. Intră întâi în magazinul cu de toate de la parterul blocului ei, de unde cumpără două lumânări ca două butoiaşe, apoi intră în atelierul de croitorie de lângă. Peste câteva minute ieşi cu un papion albastru, un voal alb măricel şi cu o coroniţă urâţică de flori roşii, din plastic. Apoi porni inapoi spre casa. Însă in faţa uşii blocului se răzgândi, se întoarse în magazinul cu de toate şi cumpără o şampanie.
Alberta pufni într-un râs batjocoritor. Ce o sa facă? Doar n-o să se mărite cu câinele! Cine naiba publică prostiile astea oare?, se întrebă pentru ca mai apoi sa reia lectura.
În garsonieră apa pentru ceai fierbea de zor şi Albert lătra la bulboanele fierbinţi. Alberta puse două plicuri şi stinse focul. Apoi porni radioul, de unde începu o muzică italiană veche şi veselă.
– Albert, nu ai vrea sa fii soţul meu? Ne cunoaştem de atâta vreme!
– Draga mea, aşteptam de multa vreme momentul în care să te întreb asta eu însumi.
Şi Alberta legă papionul la gâtul câinelui, îşi trânti pe cap voalul alb şi coroniţa, aprinse lumânările, stinse muzica şi rosti solemn, cu o voce gravă:
-Alberta, îl iei de soţ pe Albert cel blănos pentru a-ţi fi aproape la bine şi la greu până când moartea vă va despărţi?
Apoi cu vocea ei naturală dar puţin gâtuită de emoţie răspunse:
-Da.
Şi din nou cu vocea gravă şi solemnă:
-Şi tu, Albert cel blănos, o iei de soţie pe Alberta pentru a-i fi aproape la bine şi la greu până când moartea vă va despărţi?
-Da, răspunse cu vocea pe care îşi imagina că ar fi avut-o Albert dacă ar fi putut vorbi.
-Poţi săruta mireasa, rosti din nou vocea gravă.
Însă Alberta sări peste partea asta. Reporni muzica veselă, destupă şampania, turnă în 2 pahare şi le dadu pe gât cu graţie pe amandouă:
-Ştiţi, zâmbi ea delicat către oaspeţii imaginari, soţul meu nu bea alcool.
Apoi se apucă în grabă să strânga prin cameră şi să îşi dea jos podoabele, căci în jumătate de oră avea lecţii de italiană cu fetiţa unor vecini.
Alberta oftă cu jale. Povestea se sfarsise. Literatura asta devine din ce în ce mai proastă, toate poveştile bune deja au fost scrise şi bieţilor scriitori nu le mai rămâne decât să bată câmpii în căutarea faimei, ca nişte aventurieri miopi. Contemplă câteva minute situaţia bieţilor scriitori din ziua de azi, apoi se ridică şi se apucă din nou de călcat haine.
Din moment în moment trebuia sa ajungă Albert de la muncă şi o anunţase că vine direct acasă imediat ce scapă. Era aşa de agitată zilele astea încât până şi prezenţa bietului băiat o irita. Tocmai când se gândea la cât de exagerat reacţionează uneori la factorii de stres, zbârnâi soneria. Trebuie schimbată, sună într-un mod absolut barbar.
Deschise uşa: în prag stătea Albert zâmbăreţ, cu o cutie lungă şi subţire de ciocolată în dinţi. Inaginea lui îi aminti brusc de celălalt Albert, câinele din poveste. Jenată, îi scoase cutie din gură şi zâmbi:
-Parcă eşti un căţel, dragule.
Albert intră şi îi luă mâna, parând pregătit sa i-o pupe. Cât de galant era şi ce mult îi plăcea ei asta! Însă, spre surprinderea ei, în loc sa i-o pupe, Albert îi linse îndrăzneţ două degete.
-Sunt un căţel, Alberta. Şi tu eşti stăpâna mea. Ai datoria de a te juca cu mine.
O strânse în braţe şi îi mârâi în ureche, apoi izbucni în ras şi o eliberă din strânsoare.
Alberta, care aşteptase înţepenită să se sfârşească îmbrăţişarea, îl privea şifonată. Se apropie de urechea lui şi îi mârâi şi ea:
-Ştii că nu-mi place să mă iei în braţe când eşti transpirat.
Albert nu ştia. De unde să ştie? În ultima vreme Albertei nu îi plăcea nimic şi pretindea că el ar trebui să ştie de toate aceste lucruri care brusc nu ii placeau, daca ar iubi-o şi ar cunoaste-o. Era agitată, irascibilă, se văita întruna că nu îi ajunge timpul şi nu îşi vede capul de atâtea treburi câte are.
-Un masaj, Alberta? Sau poate două?..
Altă dată Alberta lui ar fi râs. Însă acum doar zâmbi acru către el:
-Am citit o poveste idioată. Se numea ”Albert si Alberta”. Alberta era o nebună grasă cu simţul umorului şi …
-Exact opusul tău, punctă Albert.
-Termină. Aşa. Şi Albert era un câine. Apoi tu ai apărut la usă cu o ciocolată în dinţi, mi-ai lins mâna şi ai mârâit. Toate astea nu înseamnă nimic, dar cred că vreau sa nu ne mai vedem câteva zile.
Albert se posomorî. De când stabiliseră data nunţii, Alberta îşi dovedise talentele organizatorice, tenacitatea însă şi acreala fără leac care o cuprindea când se ocupa de treburi serioase. Pentru el era un chin să o vadă zi de zi atat de lipsită de haz şi să se vadă pe sine prostindu-se ca un clovn în faţa ei. Cocea el de câtva timp o idee, fără să aibă curajul s-o spună, însă acum se hotărî că e timpul s-o facă:
-Alberta, draga mea. Toată treaba asta cu povestea şi cu câinele… Ştii că te enervezi degeaba, înainte râdeai la glumele mele tâmpite. Eşti prea stresată. Cred că ai nevoie de timp. Nu e neaparat s o facem acum. De nuntă zic. Până la urmă, e important că am stabilit s-o facem. Că va fi acum sau în 5 luni, asta nu mai e atât de important. Dacă te sperie, putem sa n-o facem acum şi gata. E ceva normal, şi pe mine mă sperie…
Alberta se încruntă ameninţător. Dupa figura ei razboinica nu părea deloc că ar speria-o ceva in lumea asta. Respiră adânc şi se pregăti să spună ceva. Însă Albert, care îşi dăduse seama între timp că o dăduse în bară cu ultima mărturisire, se grăbi să îndrepte greşeala şi adăugă:
– ..vreau să spun, nu ma sperie ideea nunţii apropiate, ci ideea că graba asta a noastra poate să strice treaba. De ce să ne grăbim? Iubirea e un lucru dificil, care necesită răbdare, altruism şi mult simţ al umorului. Nu aşa ziceai tu azi dimineaţă?
Alberta, Alberta, ochii mari! Alberta, îl iei de soţ pe Albert cel îmblănit? Alberta, iubirea e un lucru mare.
Alberta îl privi absent pe Albert şi zâmbi strâmb. Auzi bubuitura şi simţi podeaua rece izbindu-se de capul ei, de spatele ei, picioarele libere în aer, dar nu vedea nimic în bezna care se lăsase. Oare leşinase? Ce interesant. Alberta nu mai leşinase niciodata, era prima oară când i se întâmpla.
***
Feedback Motanov:
minus:
– „încărunţimea”?
– ai grijă cu concordanța timpurilor: „picase în plasa numelor: Alberta o chema pe ea, Albert pe viitorul ei soţ. O poveste siropoasa chiar cu ei doi? Şi o cumpără” – cumpărase
– „povestea asta îngălată” – poate mai bine dezlânată, că murdară nu e
– atenție la clișee -„o zbughi pe scări în jos”, „sună barbar”, „nu îşi vede capul de atâtea treburi”, „zâmbi acru”, „îl privi absent”, „zâmbi strâmb”
– recitește textul: mulți de „apoi”, erori de gramatică, spații, litere, diacritice lipsă
plus:
– m-a prins, am citit cu plăcere, e jucăușă, nu e forțată, dialogul e bun, te poți pune în pielea personajelor
