Povestire scrisă de Livia Popescu, aleasă de George Cornilă la Creative Writing Sundays, pe 10 noiembrie 2024, la tema „Exoticul”.
Mașina înghite kilometru după kilometru din întinderile nesfârșite ale stepei cu fire lucitoare de apă și văi largi ce separă dealurile molcome. Cu cât mergem mai departe pe drumurile înguste de pământ bătătorit, cu atât am impresia că ne-am întors în trecut. Pădurile sunt din ce în ce mai rare. Știu că aici trăiesc marmote și vulpi de stepă, încă n-am reușit să le văd, dar călătoria e abia la început. De fapt de-asta am și venit: să văd Mongolia așa cum se spune că e, măreață și surprinzătoare. Încă n-am ajuns în deșertul Gobi care nu e chiar un deșert, și nici n-am văzut cămilele mongole cu două cocoașe, în schimb am văzut cai de stepă, oi și câte-un yak rătăcit pe lângă iurtele răzlețe, aflate la kilometri buni una de cealaltă.
De sub capotă iese un firișor de fum, care se îngroașă rapid. Amgalan, ghidul mongol, oprește mașina, coboară, ridică supărat capota și dă neputincios din cap. Este pustiu cât se vede cu ochii. Nu avem decât să mergem pe jos până la cea mai apropiată iurtă și să vedem ce facem mai departe. Îmi iau rucsacul în spate și sticla de apă de pe portieră. Avem ceva de mers, noroc că am încălțăminte comodă și vremea e bună.
Un băiețel micuț, slăbuț, în pantaloni de trening și tricou cu mânecă lungă și doi bătrâni ne privesc curioși când ne apropiem de iurta lor. Amgalan le explică faptul că mașina cu care am venit s-a defectat pe drum și avem nevoie de ajutor. Arată spre mine și probabil le spune că sunt un mare fotograf – zâmbesc, mă mai prezentase așa, chiar el îmi spusese asta, lucrez pentru o revistă faimoasă – nu e chiar faimoasă, dar nu îl contrazic, și am venit să arăt lumii cât de frumoasă e țara lor și cât de calzi și primitori sunt oamenii de aici. Aveam să aflu că băiețelul locuia cu bunicii și că părinții erau plecați în Ulan Bator, să lucreze în construcții.
Bătrânul tocmai mulsese caprele și acum pregătea focul să pună brânza la închegat. Bătrâna strecoară laptele chiar în fața noastră. Știe că o privesc. Fețele lor aspre și arămii, arse de soare și bătute de vânt, se luminează când mă văd atent la tot ce fac.
— Se bucură, îmi spune Amgalan, în Mongolia oaspeții poartă noroc și aduc prosperitate.
Degetele încep să mă mănânce. Nu vreau să ratez momentul. Lumina blândă a după-amiezii e perfectă la ora asta. Le cer permisiunea să fac fotografii cu iurta, cu animalele, cu ei în timp ce își văd de treabă. La început băiețelul stă deoparte și mă urmărește cu privirea, dar îl câștig definitiv când îi dau un baton de ciocolată Mars. Nu se mai dezlipește de mine. Mă ia de mână și mă duce în bucătăria improvizată în fața cortului, îmi arată brânza pusă la uscat pe iurtă și chiar așteaptă răbdător până fac câteva poze. În spatele cortului pășteau șase capre, neimpresionate de mine și de ghidul meu. Băiețelul se așeză semeț între animalele cuminți, care molfăie plictisite, ca și cum ar fi familiarizate cu ședințele foto. După câteva poze cu el și cu animalele, încerc un prim plan cu el. Și-a dat șapca jos. Vântul îi răvășește părul, iar el, mult prea serios pentru vârsta lui, privește fix în obiectiv. E nedrept. Într-un alt colț de lume, Steven și Trevor, gemenii mei de șase ani, n-au nicio grijă la vârsta asta.
Bătrânul încalecă și pleacă după ajutor, sunt câțiva kilometri buni până la cea mai apropiată localitate, îmi spune Amgalan. E un cal voinic, îndesat, cu picioare scurte. Obiectivul aparatului îl urmărește până se pierde în depărtare. Se ține bine în șa, de departe pare un bărbat în floarea vârstei. Bătrâna ne poftește în cortul care seamănă cu o ciupercă uriașă, albă, bine înfiptă în pământ. Ne așezăm pe unul dintre cele două paturi de lemn, cu sertare verzi sub salteaua acoperită cu pături înflorate. Pe jos, pe covorul gros, sunt câteva piei de animale. Toată familia doarme acolo, mănâncă acolo, în acel spațiu comun. Din nou, nu pot să nu mă gândesc la gemeni, fiecare cu camera lui și cu pretenții de copii răsfățați și chiar la dormitorul nostru, cu ferestre mari, luminoase, și pat dublu, matrimonial, atât de lat că nici nu ajungem unul la celălalt când fiecare doarme pe marginea lui.
Femeia ne servește cu vodcă din lapte fermentat și carne uscată de marmotă. Nu prea sunt pe gustul meu, dar nu e politicos să refuzi, și trebuie să iei totul doar cu mâna dreaptă, mă învață Amgalan obiceiurile locului. Dincolo de soba din centrul iurtei, în capătul opus intrării, îmi atrage atenția un bufet, tot verde, cu oglindă, pe care sunt lipite poze. Este locul de care nu am voie să mă apropii, dar, la fel ca în toate situațiile în care știu că un lucru e interzis, ridic aparatul și obiectivul surprinde sec, de la distanță, mobila înțesată de fotografii cu întreaga familie. Băiețelul ia de pe raft o revistă jerpelită, cu colțuri îndoite, și se așază lângă mine. Revista nu mai are coperte, și nici toate paginile, dar el îmi arată o imagine cu o rachetă gata de lansarea în spațiu.
— E o rachetă, îi spun, prin intermediul ghidului. Știi ce e o rachetă?
Băiețelul clatină din cap, se ridică și vine în fața mea. Revista e pe genunchii mei, între noi doi. Are mâinile aspre, cu negreală sub unghii și o cicatrice pe degetul arătător.
— Racheta e un aparat de zbor, care ajunge la distanțe foarte mari de Pământ.
— Cât de mari? întreabă copilul. Până la cer?
— Dincolo de cer, îi fac semn cu mâna în sus. Și dincolo de nori, unde nu se vede cu ochiul liber.
Copilul privește neîncrezător în sus, spre acoperișul iurtei.
— O să înveți despre ele când mai crești. Până atunci, ascultă poveștile pe care ți le spune bunica.
— Ce sunt poveștile? întreabă copilul mirat.
Zâmbesc. Copiii sunt la fel de curioși în orice colț al lumii te-ai afla. Bunica îi dă șapca jos de pe cap și-l ciufulește. Nu mai are dinții din față, dar are un zâmbet senin și cald. Și dragostea e la fel ca peste tot, se simte din plin, după cum bătrâna își privește nepotul. Îi spune ceva din care nu înțeleg decât numele lui Ginghis Khan. Amgalan vorbește cu ei, apoi îmi traduce și mie.
— Copilul a uitat, dar bătrâna i-a tot spus povestea lui Ginghis Khan, pe care și ei i-a spus-o bunica, și tot așa, povestea a fost transmisă din generație în generație, rostogolește ghidul mâna în aer.
Gândul îmi fuge din nou acasă, la gemeni. Suntem mult prea ocupați, și eu, și Helen. Cât e ziua de lungă, când copiii sunt acasă, televizorul e doar pe desene animate. În Arlington, ecranul albastru al tehnologiei a bătut de mult albastrul senin al cerului.
