Poem scris de Raluca Urse, la Atelierul Mornin’ Poets #88 cu Radu Vancu, din 14 aprilie 2024. Textul vorbește despre ce ne sperie/irită/enervează nasol de tot.
scotea din dulap sticlele goale ale tatălui, le punea in ordine, în funcție de grad, în tranșeele lăsate de arcurile rupte din saltea,
ataca, riposta, îngrijea răniții, le desena infrângerea pe chipurile fabricate din hârtie
îi strângea în brațe, îi închidea în cutia-spital, in cutia-iad, îi lăsa cu zilele să se vindece, să învie.
pe cei mai răi îi executa public- zdobindu-i cu picioarele- aduna cioburile, le organiza funerariile la ghenă & le încropea un marș funebru la o muzicuță găsită prin pod.
noaptea, când se lăsa liniștea și holul devenea țara libărcilor și a tuturor lucrurilor moi, cobora în grădina din fața blocului, la vișinul pe lângă care se pripășise de câteva zile o omidă & o cerceta meticulos să vadă dacă-n ea e rost de vreun fluture.
(niciun semn, niciun semn. Oh, ai să rămâi toată viața omidă.)
*
își așeza creioanele în linie
mereu sub preceptele aristocratice ale ROGVAIV-ului,
dar în tabăra exclușilor își permitea libertatea permutărilor permanente:
gri-maro-roz, roz-maro-gri, maro-gri-roz,
uneori alb-negru
( deși invățase că sunt nonculori )
dar în tabăra exclușilor era permis totul
alb-negru-gri-roz-maro, alb-negru-gri-roz-maro
alb-negru-gri-roz-maro.
știa că e singura din acest neam care nu avea ochi ca cerul,
singura din acest neam- încercat și de argintul viu și de cununiile legate și de ciroze și de tăiat de vene-
singura din acest neam cu ochi din tabăra exclușilor
( și toti ziceau că ăsta e mare noroc)
a învățat să scrie și să citească cu mult înainte de vreme.
avea mereu rochița curată,
mereu pantofiorii curați,
nu iși mânca mucii,
vorbea frumos, nu i se încâlceau cuvintele.
asculta de adulți,
nu avea julituri,
nu-i ieșise, niciodată, nimănui din cuvânt.
dar, în acea primăvară, noaptea,
cobora în grădina din fața blocului, la vișin, la omidă & o examina temeinic să vadă dacă-n ea s-a prins, cumva, o zbatere prematură de aripi
(niciun semn, niciun semn. Oh, ai să rămâi toată viața omidă)
*
credea că omizile se transformă direct în fluture
era întotdeauna curajoasă, nu se speria de înfrângeri.
nu s-a speriat nici când mămica a început să vadă primii draci pe tavan,
nici când a trimis-o pe ea cu o icoană să-i alunge,
nici când mămica a dispărut pentru câteva săptămâni,
nici când mămica s-a întors cu dracii storși de pe retină și în dulapul din bucătărie au inceput să se înmulțească sticlele-soldat.
le purta bețiile din tranșeele arcurilor rupte din saltea, atacând, ripostând, îngrijind răniții & numai uneori scotea foarfeca cu care ar fi vrut să se decupeze din lume,
o privea minute bune, îi săruta brațele de metal așa cum văzuse că fac enoriașii cu mâna preotului după slujba de duminică
și o punea la loc.
(învățase că numai celor care aveau ochi ca cerul le ieșea o astfel de schemă)
apoi, se ascundea în subpatul-iad, in subpatul-rai, unde stătea cu orele să se vindece, să învie.
într-o noapte, când nu reușea să priceapă o iotă dintr-un anume urlet venit din tabăra exclușilor, a coborât din nou la vișinul din grădină, la omida care visa acum la crisalide atavice & flămânde de zbor.
(băiete, adevărul e că n-o să fii niciodată un fluture.
m-am gândit să-ți pun aripi din hârtie glasată, dar știm amândoi că în tabăra exclușilor nu e loc de mai bun & mai bine
oh, oh, n-am să te las să rămâi toată viața omidă).
*
piciorul s-a ridicat greu
ca bulgărele-cap al primului om de zăpadă
apoi,
a coborât,
și-a apăsat,
a apăsat.
în talpă-
o urmă din tabara exclușilor
gri-maro-roz, roz-maro-gri, maro-gri-roz,
uneori alb-negru.
o urmă
ca o aripă
ca o viață
