Povestire scrisă de Laura Stanciu, aleasă prin votul colegilor la întâlnirea cu George C. Dumitru la Creative Writing Sundays, pe 24 noiembrie 2024, la tema „Regretul”.
Ioana a plecat în grabă de la spital. Își notase tot ce trebuia făcut, cronologic. Avea de luat hainele mamei, de vorbit cu preotul și de închiriat casa mortuară, de scos certificatul de deces, de cumpărat sicriu și multe altele, până în prânz. Refuzase să se gândească la toate acestea înainte, din superstiție, așa cum nu cumpărase nici trusou de bebeluși, scutece și biberoane pentru fata ei înainte de a o naște.
Și-a strâns paltonul mai tare, de parcă acel cordon i-ar fi putut conferi siguranță. Mergea cu ochii în jos, atentă să nu-și prindă tocurile între pietrele cubice. Vântul era înțepător. Îi prindea bine după căldura care făcea să duduie caloriferele din spital. Cu o mână își ținea gluga, să nu-i cadă pe spate, cu cealaltă își ținea poșeta. A recapitulat ce-și mai aducea aminte din ultima conversație cu mama ei, înainte de a intra în comă.
Puiul meu, ai să găsești în scrin trei plicuri. „Mereu a fost ordonată mama.” Primul conține pașii de făcut după ce închid ochii. Ai totul în ordine. Va trebui să anunți liceul. Profesorii noi îi vor chema pe foștii mei colegi, care or mai fi în viață. Ultima mea dorință este să-mi faci o înmormântare simplă, care să nu te streseze. „Cum ar putea să nu mă streseze?” Al doilea plic are inventarul din dulapul de acte și datele notarului la care prefer să mergi pentru succesiune, că știe mersul lucrurilor. Îl cunosc de o viață, am și colaborat când lucram, plus că mă simt datoare față de el, de când cu terenurile recuperate de la Zărnești. E cel mai bun din Brașov. „O fi, dar are o sută de ani, Doamne, iartă-mă.” Fă-o cât mai repede, să nu ajungi să plătești impozite degeaba, că și-așa mare lucru nu am reușit să-ți las. „Da, mamă, știu, că sunt avocată.” În al treilea este o scrisoare cu ce aș fi vrut să-ți fi spus de mai demult, dar nu am fost în stare. Pe aceea voia s-o citească prima.
Nu-și mai simțea picioarele, de parcă erau ale altcuiva cele cu care urca pe Strada Poarta Șchei. Privea vârful cizmelor și nu le recunoștea. Își amintea niște pantofi roșii, cu boturi rotunde și cu niște barete care o sâcâiau. Abia le prindea în orificiile acelea mici, de aceea trăgea tare de ele, iar mama ei o certa. Nu pot fi reparați și-s cei mai frumoși pantofi ai tăi. Se ferea de trecătorii care mergeau pe trotuarul îngust, dar când era mică, avea loc alături de ea și o ținea de mâna stângă. Copiii trebuie protejați de posibile accidente, de aceea părinții merg pe partea cu strada. Acum pășea atentă să nu-și atingă haina de mașinile parcate.
A găsit cheia în poșetă, a intrat în clădirea în care își petrecuse copilăria și care nu se schimbase de șaizeci de ani. Era chiar lângă Facultatea de Silvicultură, dar Ioana alesese să facă Dreptul în capitală. Venise des acasă în studenție, dar din ce în ce mai rar de când avea propriul cabinet.
Mirosea a prăjituri la parter. Ei nu-i ieșeau dulciurile, iar vremea în care primea pachete la București, cu cornulețe umplute cu gem de prune, negrese și cremșnituri, trecuse. A urcat treptele de lemn, în spirală, a descuiat ușa apartamentului, a pus paltonul în cuier și a lăsat poșeta pe masa din hol. Și-a scos cizmele, și-a luat papucii ei cu carouri albastre, a intrat în sufragerie și a dat drumul la căldură. A mers până la scrin, unde a găsit plicurile deasupra tuturor dosarelor. S-a dus la baie, a luat halatul mamei ei, l-a pus pe ea, s-a spălat pe mâini, apoi și le-a vârât în buzunare. În cel din dreapta era un șervețel. În stângul era o bomboană. A desfăcut-o, a băgat-o în gură și s-a așezat pe fotoliul de lângă calorifer. A prins cele două perdele subțiri cu clemele magnetice și s-a uitat pe fereastră. Dincolo de parcare, pe o bancă, stăteau doi tineri, probabil studenți, și mâncau din aceeași pizza, ținând cutia de carton între ei și două doze de sucuri pe jos. Și-a dat seama că pizzeriile nu deschid prea devreme, asta însemna că era trecut de zece, așa că se apucă de citit.
Văd lucrurile altfel la bătrânețe. De aceea abia acum pot mărturisi că nu ți-am zis adevărul. Te-am mințit și eu, și taică-tu, dar am fost bine intenționați. Virgil a zis că o să-ți spună înainte de a muri, ca să nu afli de la altcineva, dar nici nu ai fi avut de unde, că numai trei suflete am știut realitatea. Nu te supăra pe noi. Am făcut ce am crezut de cuviință, cu mintea de atunci. Eram copii. Nu aveam nici experiență de viață, nici cine știe ce condiții și nici cu cine să ne sfătuim. Să fi mers eu la mămuca să-i fi spus, m-ar fi omorât. Tătuțu s-ar fi spânzurat din asta. Nu am vrut să țin secretul nici față de ei, dar știi că drumul spre iad e pavat cu intenții bune. Am greșit și față de tine, și față de socrii, că nici părinților lui taică-tu nu le-am putut zice.
Ioana s-a dus la bucătărie cu scrisoarea în mână. A dat drumul la fierbător pentru un ceai. Tremura. S-a sprijinit de calorifer. A auzit cum cineva cobora treptele sprinten. A pus hârtiile pe masă și a verificat dacă încuiase ușa. Trebuia ridicată clanța, altfel rămânea întredeschisă. „De ghimbir mai bine. Ghimbir cu lămâie.” A împăturit scrisoarea, a strecurat-o în buzunar, a luat cana fierbinte cu ambele mâini și s-a întors pe fotoliu.
M-am sfătuit cu Virgil să-ți spunem când urma să ai și tu copii. Când am văzut-o la spital pe Andreuța, iar ne-a pierit curajul și ne-am hotărât să așteptăm. Lui i-a fost frică să nu te îmbolnăvești, să nu cumva să nu mai ții legătura cu noi. Știi cum era el. Din orice se îngrijora – să nu ratezi în carieră, să nu nimerești prost în căsnicie, să nu pierzi sarcina. Eu am fost cea care l-a încurajat mereu, ca să nu-ți transmită fricile lui. Te-a venerat, puiule.
„Lasă, mamă, că am simțit asta.”
Uite că nu a apucat să-ți spună. Eu, în sinea mea, am știut mereu că o să evite și o să lase pe mine. Parcă special a făcut să moară de infarct. El se imagina bolind la final, ba chiar se temea că avea să-mi facă zile grele, dar acum cred că a fost mai rău pentru mine. Nu știu, de fapt, vorbesc fără să știu cât m-ar fi obosit să-l întorc cu cearșaful vreo câțiva ani, ca mămuca pe tătuțu. Nu-mi zici tu că Dumnezeu râde de planurile noastre? A murit în trei secunde, după cum știi. L-am urât din inimă că m-a lăsat singură, că mi-a dat și povara lui.
Ioana a scos șervețelul, și-a suflat nasul într-un colț, și-a tras picioarele sub ea și s-a sprijinit în cotul drept. Ceaiul era fierbinte și acrișor. Lumina era din ce în ce mai mică și s-a aplecat să aprindă veioza. Îi bătea inima nebunește, ca pe vremea când dădea examene.
Nu mi-ar fi fost ușor să-ți spun și parcă e și mai greu să scriu. Dacă o să vrei să ții secretul vieții noastre, bine, dacă vrei să-l spui, eu nu te condamn. Taică-tu nu a putut să mă defloreze. Nu știu de ce, dar asta a fost. M-am dus la medicul meu ginecolog de atunci și i-am povestit. Mi-a zis că poate el s-o facă printr-o incizie cu bisturiul. Am zis că glumește, dar era serios și, nu știu de ce, din toată frustrarea strânsă în atâtea luni, am acceptat știind că era o invitație la mai mult de-atât. Am stabilit o zi și o oră și am mers în cabinetul lui. Atunci am rămas însărcinată. Am hotărât să-i spun adevărul lui Virgil, iar el a tăcut câteva zile, de-mi țiuiau urechile de liniște. Apoi mi-a spus că a fost mai bine așa, că nu se gândea să ne despărțim și că voia să creștem împreună copilul. Da, puiule, te-am născut chiar cu medicul cu care te-am conceput. După zece ani, când ne-am dorit să-ți facem o surioară sau un frățior, ginecoloaga ne-a sugerat mai multe analize și am aflat că nu putea procrea. Decizia mea de atunci a fost șansa mea și șansa noastră. Măcar pentru asta poate merit să mă ierți.
A citit parcă fără să respire. S-a ridicat, s-a dus la baie. A luat niște hârtie igienică, a băgat-o în buzunarul halatului și s-a întors. Mama ei murise de câteva ore, la optzeci și cinci de ani. „Cu tine semăn, mamă. Și eu am putut să țin un secret. Tatăl meu biologic m-a căutat când am intrat la facultate și știam povestea, dar e bine că suntem în sfârșit împăcate amândouă.” A pus scrisoarea în plic și și-a lăsat capul pe spătarul fotoliului.
Când a auzit soneria, și-a șters repede fața cu hârtia, și-a mai suflat o dată nasul și a descuiat. Administratorul s-a uitat în treacăt la ea și și-a ridicat ușor capul ca și cum s-ar fi așteptat să o vadă pe doamna Arieșanu peste umărul fetei ei. Ioana a dat din cap.
— Nu, nu se mai întoarce acasă.
I-a mulțumit pentru cuvintele de încurajare, a încuiat ușa, și-a scos telefonul din geantă și a format un număr. „Pregătiți-vă să veniți. Da, azi-dimineață. Am ceva să-ți spun doar ție. Stai liniștită. Nu e grav. Și eu te iubesc.”
