AK-RUL ŞI AMARA

Povestire de Andrei Panțu, aleasă de Florin Iaru la Creative Writing Sundays pe 14 februarie 2016, la tema: „o crimă”.

Ea se numea Amara. El se numea Rul. Erau soṭ şi soṭie, două creaturi străvezii ca reflexia sticlei în lumina soarelui de amiază târzie. Locuiau într-o casă de lemn uscat, câteodată fierbinte, pe o colină, singura vale din tot dealul de pe care se vedea cerul. Mi-aduc aminte chiar şi acum că ajungeam la ei doar pe râu în jos, alunecând pe o plută împletită din nuiele, ce părea să fie de fiecare dată alta, dar era mereu aceeaşi, lustruită pe margini de frecuşul întotdeauna întâmplător cu peştii dezorientaṭi.

Seara s-a lăsat şi peste casa lor, ultima seară dintre primele, sau prima dintre ultimele. Amara şi Ak-Rul levitau din când în când prin fântâna arteziană din sufragerie, din care se hrăneau zilnic cu suc de cucută, dar pluteau numai când tălpile lor nu mai atingeau duşumeaua de cleştar. Ak-Rul a ieşit din nou din fântână, ca în fiecare seară, şi s-a îndreptat – spre supărarea soṭiei, care s-a încruntat – spre robinetul de argint care ṭâşnea din perete. S-a înfăşurat în jurul lui, sorbind cu nesaṭ tot absintul care se scurgea prin ṭeava de argint. Amara a suspinat.

Când stelele vor fi roşii mai mult de o oră, vei muri, i se spusese cândva.

Ea nu bea absint, ci doar suc acrişor de cucută, absintul îi provocase întotdeauna un tremur care sfârşea în praf şi nisip. Lacrimile s-au scurs de pe obrajii ei şi au plutit prin aer, unde s-au transformat într-o rouă finlandeză dintre cele mai fine, pentru ca apoi să cadă în apa din fântâna arteziană învolburând-o şi colorând-o treptat în cea mai deschisă nuanṭă de turcoaz. Între timp, Ak-Rul alunecase prin spaṭiul lăsat de uşa întredeschisă în camera alăturată unde începea deja să se deshidrateze de la absint, şi câteva dintre celulele sale se vaporizau încet prin atmosferă. Ak-Rul a tras de frânghia care atârna din colṭul ȋncăperii cubice, pe care ei o numeau saună, şi a crescut temperatura de la zece grade la o sută, şi de la o sută la o mie. L-a învăluit o aromă de vanilie cu înṭepături de grapefruit. Tavanele încăperii se deschiseseră larg, şi vedeau stelele cum îşi schimbă culoarea, era ora unsprezece şi luciul lor albastru devenea portocaliu. Auriul lunii se topise într-o pată neclară de lumină liliachie.

Ştia şi el că se hrăneau de obicei cu lichidul de cucută din fântâna arteziană, dar fântâna îngheṭa de jos în sus, milimetru cu milimetru, în fiecare zi. Gheaṭa îi invada pe undeva deşi, dacă i-ai fi întrebat, n-ar fi ştiut niciunul dintre ei să spună pe unde. Amara observa cu îngrijorare vârfurile brazilor din jur care sclipeau din ce în ce mai roşiatice, semn că stelele ar fi devenit în scurt timp sângerii. N-aveau voie să rămână roşii mai mult de o oră, altfel cineva ar fi murit. Ak-Rul le văzuse şi el, dar zâmbise. Se deshidrata tot mai repede şi cea mai mare parte din el se evaporase în aburi sidefii care se strecurau în sus, printr-o crăpătură tot mai subṭire a tavanului, ce părea să fie de fiecare dată aceeaşi, dar era mereu alta. Se strecurau în sus spre văzduh. Amara s-a gândit să-l blesteme cu voce tare, dar gândul i-a fost de ajuns şi s-a oprit la asta. Venise şi miezul nopṭii, şi stelele s-au colorat în verde, strălucind mai tare ca niciodată, iar luna s-a făcut portocalie.

Atunci şi-a dat seama că temperatura din saună urcase la un milion de grade, şi de la un milion creştea la un miliard. S-a evaporat complet şi s-a suit prin deschizătura din tavan tocmai când se-nchidea. Ce tot face acolo? s-a gândit ea, şi a urcat după el. Nu l-a găsit în saună, lacrimile-i curgeau tot mai repede, au sfârâit fulgerător pe scândurile din lemn încins, iar fuge, fuge de mine! Era ora unu, stelele erau galbene, luna era verde, şi Ak-Rul dispăruse. La ora două, când pe cer sclipeau mii de diamante în culoarea viorelelor, luna se făcuse ca sângele. La ora trei, la lumina tot mai roşie a stelelor şi tot mai albastră a lunii, Amara orbecăia pe acoperiş în căutarea lui. Trei şi jumătate, trei patruzeci. La ora patru ar fi murit. Cercetase fiecare centimetru pătrat de lemn al acoperişului în căutarea vreunei particule de abur care să-i aparṭină lui Ak-Rul. Ora trei şi cincizeci de minute. Nu m-a văzut nici de data asta, dar şi-a ridicat privirea către stele, învăluită de mireasma înṭepătoare de lămâie a brazilor întunecaṭi.

Ora trei şi cincizeci şi şase de minute.

Stelele erau tot roşii.

Ora trei şi cincizeci şi şapte.

Tot roşii.

Trei cincizeci şi opt.

Roşii.

Trei cincizeci şi nouă!

Abia atunci  a văzut hornul din mijlocul acoperişului. N-a ştiut cum de nu se-mpiedicase de el mai devreme. A sărit pe marginea lui.

Încă nu era ora patru, încă nu era ora patru! Vocea lui Ak-Rul a zburat ca o adiere de vânt undeva prin spatele ei, stelele şi-au schimbat chiar la timp culoarea, s-au făcut ca zăpada, iar luna împroşca pretutindeni un luciu întunecat. Ak-Rul a venit către ea. Amara a încremenit de spaimă. Ak-Rul s-a apropiat tot mai mult, a scos un cuṭit din urechea stângă şi i-a tăiat Amarei mijlocul printr-o mişcare fulgerătoare. Amara a ṭipat şi s-a topit într-un şuvoi de de gheaṭă lichidă care s-a scurs printre crăpăturile acoperişului înapoi în fântâna din sufragerie.

Ak-Rul a rămas înmărmurit, câteva clipe, cu cuṭitul în mână. Aş fi crezut că l-au cuprins în sfârşit remuşcările, dar n-avea cum să se simtă vinovat pentru ceva care nu se întâmplase niciodată. Şi-a ascuns cuṭitul în cealaltă ureche. Zorile se destrămau peste noaptea multicoloră, iar în depărtare Rul vedea ceaţa aurie din jurul crestelor vişinii ale munţilor, munţi care păreau să fie de fiecare dată alţii, dar erau mereu aceiaşi.

S-a îndreptat către saună cu un surâs.

Da, draga mea, şopti el. E ora cinci, s-a făcut dimineaṭă.

Ne vedem în fântână. Diseară o luăm iar de la capăt.