Poem scris de Anca Ioana Câdă, la Atelierul Mornin’ Poets #76 cu Silvia Grădinaru, din 1 octombrie 2023, la tema numelor din buletin sau a celor folosite de cei apropiați.
în dimineața în care l-au înșfăcat de lângă
maria și de lângă cei trei copii,
pe străbunicul grigore nu l-a lăsat inima să privească înapoi.
era al doilea război mondial și se murea pe capete.
în ’42 l-au capturat la cotul donului.
în lagăr a trăit de pe o zi pe alta
cu conserve, pesmeți și lapte de vacă
pentru care se milogea la câte-o rusoaică
mai omenoasă.
după 7 ani de lagăr, grigore s-a întors.
și-a găsit copiii mari, slugi la rude.
din orfanii lui grigore,
oamenii satului nu i-au mai scos niciodată
pe copiii rămași acasă, cu toate că bărbatul
se întorsese și nu arata nicidecum
ca unul care trecuse prin 7 ani de lagăr,
chit că-i mai scârțâiau bălămălile,
după cum el însuși zicea.
în ’56, după o zi de coasă,
l-au găsit întins pe iarbă, cu brațele sub cap –
părea că se odihnește.
poate că toate suferințele din război și lagăr
îl ajunseseră în sfârșit din urmă.
poate maria îl chemase la ea.
bunicul a trăit toată viața cu apucături de orfan
și a avut grijă să nu se odihnească niciodată.
tata, la rândul său, găsește întotdeauna ceva de făcut.
când mă încăpățânez, îmi spune că sunt
nepoata lui grigore.
astăzi, când intru în biserica din sat,
mai mult de gura tatei,
mă alătur celorlalți strănepoți
așezați de-o parte și de alta a altarului:
ai lui maftei, alecu, dascălu, isachi din deal.
nu știm de tifos,
nu știm ce înseamnă să rabzi de foame,
să sapi gropi pentru morți sau să calci peste morminte fără cruce.
bunicii și tații au avut însă grijă să ne învețe
că dacă vreodată ne oprim să ne tragem sufletul,
cel rău ne va ajunge negreșit din urmă.
