AFACEREA MUTSU

Povestire scrisă de Cătălin Furtună, aleasă de Ovidiu Verdeș la Creative Writing Sundays, pe 12 februarie 2017, la tema „o fotografie de familie.”

Rămăsesem iar fără job, însă de data asta aveam un plan solid. Demisia mea făcea parte din el, era însăși prefața planului, așa că disponibilizările picaseră la țanc. Cum să nu iau așa ceva drept un semn favorabil? „Un șut în fund e un pas înainte“, am scris în seara aia pe Facebook și am rămas la calculator pînă s-au adunat patru likeuri, un sad și un haha. Verișoarei care mi-a dat sad i-am dat la rîndul meu unfollow și-am scos-o din lista de prieteni pentru care postez.

Trecusem printr-o situație asemănătoare cu vreo zece ani înainte, la sfîrșitul liceului, cînd de la București sosise vestea că s-au afișat rezultatele și că am ratat admiterea la Facultatea de Electronică. N-ai fi găsit om mai bucuros ca mine de un asemenea eșec. Puteam să rămîn acasă un an întreg și să mă pregătesc pentru ceea ce-mi doream de fapt să fac: Facultatea de Litere. Pe-ai mei, în schimb, știrea îi năucise. Umblau de colo-colo prin casă, fără să îndrăznească să dea ochii unul cu celălalt. Pe tata îl mai văzusem plîngînd o singură dată, la moartea bunicului. Fusese visul lui să devină inginer și după ce ani la rîndul lăsase impresia că e gata-gata să dea la Electronică, renunțase pe furiș la toate ambițiile lui și le transferase îndatoritor asupra mea. Poate fiindcă era în stare de șoc a fost atît de ușor să-l conving să mă lase să fac ce vreau mai departe.

Însă atunci fusese o confuzie la mijloc: o zi mai tîrziu am aflat că nu eu fusesem respins, de fapt, ci un alt candidat pe care-l chema la fel; pe listă ne deosebea doar inițiala tatălui. Norocul meu. Am făcut doi ani și jumătate de Electronică și abia apoi am renunțat.

De data asta nu era nicio confuzie. Eu fusesem cel concediat, eu, omul cu planul. Înainte să semnez actele, le-am studiat cu atenție, oprindu-mă în special asupra inițialei tatălui. Era liniște în biroul de la resurse umane și, cînd am tras aer în piept, probabil am lăsat impresia că oftez de supărare fiindcă pe toate chipurile de acolo s-a răsturnat ca un domino aceeași expresie de compasiune. Am clătinat din cap. Azi îmi iau viața în mîini din nou, îmi venea să le spun, sînt liber. Și chiar m-a luat gura pe dinainte și, în timp ce mă ridicam, am pornit să spun: „Azi…“, dar mi s-a făcut rușine și mi-am înghițit restul cuvintelor. Am dat din mînă a lehamite și-am ieșit.

 

Planul meu presupunea o discuție serioasă cu taică-miu. În tren, în drum spre Buzău, mi-am repetat în gînd argumentele pînă cînd m-a furat somnul. M-am trezit înspăimîntat, de parcă aș fi dormit prea mult și trenul m-ar fi purtat departe, într-un teritoriu ostil din care nu exista scăpare, un lagăr vast. Controlorul care se oprise pe culoar în dreptul compartimentului meu m-a salutat din cap și mi-a explicat ce se întîmplase. Locomotiva avea o defecțiune și trenul staționa de aproape o oră în cîmp, în vreme ce lumina apusului înroșea vagoanele. „Și cam cît ziceți că mai durează?“, l-am întrebat. A ridicat din umeri și chiar atunci trenul s-a pus în mișcare cu un zgîlțîit, gata să-l răstoarne.

 

Mă dusesem pregătit de luptă, însă tata se mulțumise să dea senin din cap și să încuviințeze totul.

„Deci, vrei să-i scoatem pe toți.“

„Da“, am zis eu. Ăsta era planul.

Bătrînul moștenise de la bunică-mea o livadă măricică de meri, undeva la marginea Verneștiului, la poalele unui deal lin ca o dună de nisip. Merii erau din soiul Florina, un soi rezistent, cu fructe cu coaja purpurie și aproape translucidă, care se acopereau cu o pulbere îmbietoare cînd dădeau în pîrg. De cînd ieșise la pensie și se apucase serios de îngrijit livada, tata devenise un pomicultor respectat și aproape celebru: apărea din cînd în cînd la AgroTV sau prin revistele de specialitate. Putea să vorbească zile întregi despre merii lui și despre tratamentele aplicate de-a lungul anului, părînd că înțelege și iubește gărgărițele, afidele și acarienii, precum și pesticidele cu nume stîlcite de zeități antice la fel de mult cît pomii propriu-ziși. Dacă însă era întrebat despre orice altceva ce ținea de agricultură, își declina imediat competența, ca un chirurg care-și vede de inciziile lui și refuză să prescrie chiar și o simplă aspirină, lăsînd asta în seama celor care se pricep să prescrie aspirine. Ajunsese un fel de tradiție printre intervievatori să strecoare o mică întrebare despre morcovi, despre nuci, despre cuiburile de roșii – despre agricultură în general, doar ca să-l vadă pe tata cum clatină din cap și spune: „Eu zic despre ce mă pricep. Atîta.“ Era emoționant să vezi un om încăpățînîndu-se să nu iasă din sfera expertizei lui. N-aveai cum să nu te simți încurajat, cumva.

 

Primul aspect și cel mai radical al planului meu se referea la înlocuirea tuturor pomilor din livadă cu meri din soiul Mutsu, un soi japonez încă nu foarte cunoscut la noi.

„Muțu?“, întrebase tata, accentuînd cuvîntul de parcă ar fi evocat un cîine credincios mort demult. Am dat din cap că da și i-am descris pe îndelete soiul: fructe foarte mari, care depășesc uneori chiar și jumătate de kilogram, cu coaja groasă, cerată, de culoare verde-gălbuie, ușor rumenită pe partea expusă la soare; pulpa fermă, suculentă, cu gust dulce și aromă echilibrată, mai intensă în caz de secetă. Nu i-am ascuns nici că era predispus la arsură, mai ales că urma să-i vorbesc și despre celălalt aspect important al planului: voiam să nu aplicăm niciun fel de tratament pomilor – o măsură foarte riscantă în cazul unui soi atît de sensibil la arsura bacteriană.

Eram dispus să-mi asum acest risc.

Pentru că, pe scurt, voiam să vînd mere Mutsu bio.

Voiam să vînd mere Mutsu bio pe Internet.

Voiam să vînd mere Mutsu bio pe Internet și să trăiesc din asta.

Mă vedeam așezat pentru tot restul vieții sub un măr, în livada copilăriei, citind sau scriind povești pentru copii, în vreme ce merele gigantice se coceau împrejur.

Ăsta era planul meu.

Nimeni nu mai avusese vreodată ideea asta.

Mere. Mutsu. Bio. La bucată.

Pe Internet.

#haikumere.

 

Tata nu m-a întrebat nici măcar cum alesesem soiul ăsta. Probabil că ajunseserăm să ne înțelegem mai bine decît credeam. În fond, eu și bătrînul semănam foarte mult: amîndoi eram captivați cu ușurință de cîte o idee, de un proiect nou pe care nu-l duceam niciodată pînă la capăt. Viețile noastre erau niște ghirlande de asemenea scîntei orbitoare: el avea cărțile pentru radioamatori, manualele de fizică și metrologie, paginile cu poezii patriotice bătute la mașină în armată, lecțiile întrerupte de engleză, cursurile de operare PC, iar eu tutorialele de Haskell și Python, notițele în hiragana, cursurile de norvegiană și chineză, tomurile de istorie antică, cele trei facultăți neterminate și cine știe cîte alte lucruri de care amîndoi uitaserăm deja – și nu doar lucruri, ci și oameni. Cu siguranță uitasem și niște oameni pe parcurs. Totul era interesant și încărcat de potențial în același timp; era vreme pentru orice, așa că era în regulă să mai amînăm un pic totul.

Prin serialele de comedie, despre asemenea oameni se spune că sînt stuck in highschool. Sună la fel de rău și în română.

Vreau să fiu bine înțeles: toate lucrurile astea aveau să-mi devină clare abia mai tîrziu.

 

Producătorul era tocmai prin Iași, undeva pe valea Prutului. Am plecat dis-de-dimineață; în aerul de octombrie atîrna negura rece și pătrunzătoare, ca un păienjeniș umed. Taică-miu conducea aplecat ușor înainte, cu ochii mijiți, și-am ieșit din oraș pe o scurtătură, printr-un cartier mărginaș care mi-era complet necunoscut. Un drum îngust de pămînt se strecura printre blocurile gri-vernil, cu tencuiala scorojită, apoi se avînta pe cîmpul acoperit cu bălării înalte, în care erau înfipți ici-colo cîțiva mesteceni răzleți și stîlpi de înaltă tensiune, ca să se reverse în cele din urmă pe autostradă. Fiecare detaliu al acestui tablou pasager a sclipit cu un subînțeles enigmatic și o vreme am simțit că n-o să uit niciodată acest loc, că o să mă întorc și-o să-l explorez pînă o să deslușesc și-o să-mi însușesc misterul frumuseții lui. În cîteva minute, detaliile s-au dizolvat rînd pe rînd în uruitul monoton al motorului, pînă am adormit și-am uitat tot. Cînd m-am trezit, vreo oră mai tîrziu, mă durea foarte tare stomacul și l-am rugat pe taică-miu să oprească la următoarea benzinărie.

 

Producătorul insistase să vorbim față-n față înainte să batem palma și să livreze merii. La telefon ne oferise pomi cu rădăcină liberă și coroană preformată, care-ar fi intrat foarte repede pe rod, probabil chiar din primul an. Părea că e genul de om care are neapărată nevoie să bată la propriu palma înainte să încheie o afacere.

Ajunși în Iași, l-am lăsat pe taică-miu să discute cu bărbatul care se ocupa de vânzări, un tip deșirat și tras la față, cu o barbă bogată, ca un călugăr îmbrăcat în trening. Aveam frisoane, stomacul mă durea îngrozitor în continuare și mă refugiasem pe un scaun, într-o gheretă micuță cu geamuri din termopan de la marginea livezii. Prin fereastra întredeschisă îi auzeam vorbind pe rînd, fără să deslușesc cuvintele deșirate de vînt. La un moment dat arsura grețoasă din stomac s-a întețit atît de tare încît aproape că m-am prăbușit de pe scaun și m-am făcut colac de durere pe podea. Am stat așa cine știe cît, simțind cum aerul neașteptat de rece, mai greu, se revarsă vîscos prin deschizătura ferestrei, lăsîndu-se încet peste mine, strat după strat. Am numărat aiurea păturile de frig pînă cînd m-am simțit un pic mai bine, dar am rămas așa, pe vine, lîngă fereastră.

La un moment dat, bărbosul a deschis ușa și, fără să se sinchisească de poziția mea, m-a privit de sus și mi-a zis dintr-o suflare că taică-miu e cel mai priceput om peste care a dat vreodată. Radia de fericire. Mi-a zis că se bucură din tot sufletul că am bătut palma cu el. Nu mai văzusem un călugăr în extaz religios. M-am ridicat încet, cam rușinat, și i-am strîns mîna pe care mi-o întinsese.

 

Întorși la Buzău, am hotărît să dormim în căsuța pe care tata o ridicase la marginea livezii. Acolo își petrecea timpul din primăvară pînă toamna tîrziu, cu ochii pe merii lui; numai iarna hiberna în apartamentul din oraș în care stătuse cu maică-mea, depozitul tuturor lucrurilor începute și neterminate.

Așa cum se întîmplă de obicei cînd durerea dispare subit, m-a cuprins euforia. În cîmpul meu vizual parcă încăpeau mai multe lucruri decît în mod obișnuit. Mă uitam pe fereastră la șirurile de meri care se ridicau spre deal ca niște degete ușor încovoiate; îmi era foarte limpede că mai erau atîtea de făcut și că aveau să treacă ani pînă cînd munca noastră avea să dea vreun rezultat.

Tata și-a dres glasul și a mormăit grijuliu în spatele meu:

„Hai să-ți arăt ceva.“

M-am întors ca să-l văd cum ținea în mîini un tablou pătrat, cam cît o lădiță de mere, care înfățișa livada lui în lumina unui apus auriu. Părea pictat chiar la fereastra la care stătusem pînă atunci. M-am apropiat puțin năucit, cercetîndu-l și încercînd să înțeleg ce se întîmplă. Am vrut să-l întreb cine i l-a făcut, cînd mi-am dat seama dintr-odată că tata purta aceleași haine ponosite și stropite de vopsea în care-l vedeam de ani întregi și despre care presupusesem că au ajuns în halul ăla fiindcă a vopsit îmbrăcat în ele prin curte.

„Tu l-ai făcut?“

A încuviințat și mi l-a întins.

Aproape că a fost de-ajuns să-l ating ca să redevin copil, capabil numai de impresii și emoții naive, superlative. Era cel mai frumos tablou pe care-l văzusem în viața mea. Era minunat. Magic. Mă simțeam iar ca în copilărie, cînd mă pierdeam în ilustrațiile colorate din reviste sau cărți.

Mai departe de-atît, habar n-am cîtă valoare avea; probabil niciuna, în fond era un tablou cu o livadă și un apus, nu tocmai cea mai îndrăzneață și mai originală idee.

Dar în fața mea stătea un om care știa să picteze. Ar fi putut face niște copii să simtă ce simțeam eu atunci și asta era suficient.

Taică-miu, un om ale cărui ambiții neîmplinite fuseseră, fără excepție, de ordin tehnic; un om care-și dorește să înțeleagă lumea doar ca s-o apuce mai bine, ca pe-o unealtă.

L-am întrebat, gîtuit, de unde a învățat să picteze așa. Era o întrebare idioată, dar nu m-am putut abține s-o pun. În copilărie, maică-mea era cea care părea să aibă o brumă de talent, ajutîndu-mă la tema în acuarele pentru ora de desen. A ridicat din umeri și mi-a spus că așa i-a venit.

„Mai ai, nu?“

A dat din cap că da.

„Unde?“

În pod, a arătat din ochi taică-miu.

Mi-am imaginat podul ticsit cu tablouri, gata să cedeze sub greutatea lor. Și, sub amenințarea asta imaginară, am văzut în sfîrșit cît de mult semănam cu el, cum ne trăiserăm amîndoi viața cultivînd pasiuni trecătoare, una după alta, mici obsesii fără rost, lipsite de sens.

Atît că îmi scăpase un lucru: taică-miu se dovedise în cele din urmă un pomicultor excepțional și un pictor înzestrat. Tata avea cel puțin două calități reale, iar eu niciuna.

Așa că, de fapt, eu și taică-miu nu semănam absolut deloc. Nu era nimic care să sublinieze mai adînc lucrul ăsta decît absența maică-mii.

Era răcoare în cameră și grinzile de lemn trozneau cînd și cînd. Mi-am amintit de ghereta paznicului din Iași, de aerul rece și greu care mă surprinsese chircit pe podea și cum se așternuse straturi-straturi peste mine, ca peste o fosilă. Pe măsuța din gheretă era și un aparat mic de radio, dar îmi fusese prea rău să-i dau drumul. Regretam atît de mult că n-am reușit, resimțeam asta ca o lipsă profundă, esențială; tot ce puteam să mai fac era să-mi imaginez cum ar fi fost dacă aș fi apăsat butonul și dacă o muzică minunată ar fi umplut cămăruța. Eu aș fi fost singurul care o auzea.