Povestire scrisă de Bogdan Pertache, premiată de Moni Stănilă la concursul trimestrial de povestiri – „M-a surprins nu prin temă, veșnica problemă balcanică, și nu doar (Procesul, Kafka), cât mai ales prin naturalețea frazării, a dialogului. Mi-a amintit de proza scurtă americană, perfectă pentru o lectură savuroasă sau pentru un scurt metraj.”
„Fără acte numai la poliție vă primește.”
Mihail Sebastian
Îl mângâi tandru pe Nortel Avaya și-l cuplez împingând delicat conectorul până se-aude un clic mărunt, îi ridic receptorul și aud tonul, gata, merge!
Clientul stă ca pe ace, roșu la față de parcă cravata, sigur de la Seigo Neckwear, l-ar strânge de gât.
— Ai putea să te miști puțin mai repede, sunt într-o grabă teribilă!
„’Te-n morțișorii mă-tii!” îl înjur, în gând, căci schiorlăi mieros:
— Încă cinci minute, domnule! Am nevoie să verific de două ori!
Aerul condiționat e balsam, n-aș mai pleca de-aici.
Iese din birou mormăind: „Cea mai bună companie de telefonie, curul meu! Bastard puturos!”. Mă fac că nu-l aud, deși mi se-ncleștează pumnii, găsesc altceva și, la fel de delicat, încep să apăs cu degețelul pe taste: „0040…, ia să vorbim noi puțin cu România!” zâmbesc, cu gândul la moaca Racului când o vedea factura.
— Salut, Janule, ai ajuns la Brăilica?
Frate-meu:
— Hai noroc! Am ajuns de ieri, da’ avem o problemă.
Mi se-nmoaie picioarele, de șase ani mă chinui să vând coada aia de casă!
— Ce mai e acum?!
— A expirat procura! Acum câteva zile, nici nu m-am uitat la dată! Am ajuns la notar și a văzut ăla…
— Futu-i dumnezeii mă-sii!
— Nu știu ce să mai fac, trebuie altă procură, și rapid, că mușteriul se întoarce-n Italia în câteva zile.
— Stai așa! Te sun eu în zece minute!
Trântesc receptorul, scot mobilul, intru pe Google Hărți și caut Ambasada sau vreun consulat al României. Bun, nu-i departe, la 20 de minute, în Manhattan.
Spun bye-bye Scârbosului, cobor cele un milion de etaje și sar în dubă. Într-o jumate de oră sunt acolo. Noroc chior, găsesc loc de parcare chiar în fața Consulatului, pun conurile reflectorizante și zbor, marmura neagră cu care-i placată fațada parcă-mi taie din aripi, dar o cruce cu limba-n ceru gurii mă remontează.
Am ajuns la ghișeu, baba de dincolo de geam are o mutră acră, tot acră e și întrebarea:
— Aveți programare?
— N-am doamnă, dar…
— Îmi pare rău, fără programare nu se poate! Următorul! și se uită peste umărul meu.
Definitivă hoașca, ies, cu umerii căzuți, cu creierul motoraș.
Îl sun pe Rick:
— Boss, scuze, am o problemă!
— Ce sa-ntâmplat?! Ai lovit iar mașina?
— Nu, boss, mașina e ok!
Parcă-l aud răsuflând ușurat.
— Trebuie să plec în România, să semnez niște acte, e urgent!
— Când?
— Acum!
— Cât?
— Vreo patru zile.
— Bine, du-te.
O sun pe Marilena, de la agenția de voiaj:
— Săru-mâna! Pafnute Ion te deranjează, am nevoie de un round-trip ticket pentru București.
— Pentru când?
— Pentru ieri!
— OK, caut și te sun înapoi, dar o să te cam ducă-n două mii…
— It’s OK.
Nici nu ajung bine cu duba la sediu și telefonu’ cântă.
— Ai avut noroc! Am găsit cu Tarom, fără escală, la 11 și 20 diseară, de pe JFK.
— Bun, ia-le, în două minute îți trimit poze după credit card și pașaport pe e-mail!
…
Treișpe ore jumate de zbor. Chin, nu pot dormi în avion și săracii ăștia n-au televizoare în tetiere. Sunt un zombi îndopat cu cafele. Pe Otopeni m-așteaptă frate-meu cu tigaia lui de Golf break, salut-salut, îmbrățișare scurtă, îi dau niște bani și-i spun să plieze scaunele din spate. Până la Brăila dorm încovrigat pe o pătură ce pute-a motorină.
…
Banca Muntenia. Stau cu Lucciano, după cum s-a recomandat, sau Lucică, după cum îi zice tac-su’, și ascultăm o fătucă înțolită office care ne explică traseul banilor:
— Domnul Lucian transferă leuții în contul de RON al lui domnul Ion, apoi noi transformăm ronii în dolari în contul de dolari și din contul nostru de dolari îi mutăm în contul de dolari de la banca lui domnul Ion din State!
— Deci trebuie să deschid două conturi aici? întreb.
— Da!
— Dacă mi-amintesc bine, acum vreo zece ani aveam cont de salarii la dumneavoastră, e bun? Pot să-l folosesc p-ăla?
— Stați să verific… Da, aveți, dar, aoleu! E poprire pe el!
— Și?
— Mergeți dumneavoastră la Finanțe și-o să vă dea o adeverință, cu care îl deblocăm. Nu costă nimic!
— Unde la Finanțe?
— Aici, după colț, în Piața Traian!
Plec după hârtie. Ajung în Piață, intru într-un gang și urc o mie de trepte scârțâitoare, de lemn. Stau la coadă la ușa pe care scrie „Inspectori”, numai doi inși în fața mea. După un sfert de oră, inspectorul:
— Te duci mătăluță în curtea interioară, la ușa albă, la Șeful de Serviciu, eu n-am drept de semnătură!
Altă jumătate de oră la rând la Șef:
— Aa, nu la noi! Pe Bulevard, la sediul de pe Cuza!
Merg pe jos până acolo, nu-i mult, zece minute. Întreb la ghereta cu gardian. Imitația de polițist răspunde plictisit:
— La etajul unu, camera șase.
Bine, yes, nu-i nimeni pe hol! Cioc-cioc la numărul șase, intru. O încăpere lungă cu trei birouri masive și trei funcționari foarte ocupați. Aștept la primul, mă ține în picioare puțin, apoi îmi ascultă poezia cu hârtia de deblocat contu’.
— Nu aici la mine, la șapte!
Ies, mă sucesc, mă-nvârtesc, ușa cu numărul șapte era exact lângă, intru în exact aceeași încăpere, doi metri mai încolo, degetele de la mâna stângă încep să-mi tremure. Cel din mijloc îmi zice, fără să scoată nasul din calculator:
— La doamna, și mișcă din cap către vecina.
Nici vecina nu ridică ochii la mine, doar cere:
— Buletinul.
I-l dau. Citește din el.
— Nu-i bun. E expirat de patru ani!
— Știți, casa de la adresă e tot a mea. Vă dau pașaportul! I-l întind.
— Dar ăsta-i americ… Se oprește pentru că observă tivul bancnotei verzi care iese dintre pagini.
Îl ia, îl pune în poală, apoi tastează ceva și se holbează minute bune în ecran. Îmi înapoiază pașaportul, ca prin magie gol, și mă îndrumă corect:
— Mergeți dumneavoastră la Trezorerie, pe Faleză, întrebați de domnul NS!
Mi se zbat puternic tâmplele, ies, fără să salut.
Până pe Faleză, două’ș’cinci de minute de pas alert. Ajung, holul interior se cască larg, mă interesez la jandarmul de la pază de domnul NS, urc iar și mă așez la coadă. Pe puțin zece oameni, transpir, dar merge repede. După o vreme observ că toți țin câte un bilețel în mână și intru în vorbă cu o tanti.
— Ehe, trebuie să vă luați bon de ordine de la automatul din capul scării.
Planez până jos, pipăi ecranul, iau număr, mă întorc, dar mi-am pierdut rândul, și au mai venit vreo doi. Frec îndelung fruntea cu palmele.
— It is what it is!
Printre noi se strecoară o plimbătoare de hârțoage. Are părul lung, lins, grețos. Ei, o recunosc, e Gina, Gina Păcală! Doamne, cât am mai chinuit-o pe ființa asta, câte feste i-am jucat… și cum am părăsit-o! Las rușinea la o parte și o strig încetișor, orice ajutor, cât de mic, ar fi binevenit. Nu-i vine să creadă:
— Neluțu?! Neluțule!
Pare bucuroasă că mă vede, îmi ascultă, povestea, promite că mă ajută, pleacă, și dusă a fost.
În sfârșit am intrat în altar, domnul NS e zâmbitor, amabil, expeditiv, în doi timpi și trei mișcări printează hârtia, o semnează și mi-o dă. Nu-mi vine să cred:
— Și pot să o duc la bancă?
— Nu-nu, mergi mai întâi la camera de peste drum, să ți-o ștampileze.
— ?!
Merg la secretariat, sau ce-o fi ăla. Loc mic, fără ușă, dar cu geam armat. Cucoana de-acolo știe de ce am venit:
— Lăsați-o pe colț, peste celelalte.
— Păi, nu mi-o ștampilați?!
— Nu-nu, trebuie să se adune zece ca să le ducem la Registratură. Așteptați pe hol!
Aștept. Număr, numără și cucoana, la zece ridică receptorul, vorbește cu cineva și după câteva minute apare Gina, ia teancul și pleacă. În trecere îmi face cu ochiul.
Un an durează până se întoarce Gina mea, îmi face iar cu ochiul, intră și se așază lângă cucoană. Se-apucă să se hlizească una la alta. Îmi tremură și mâna dreaptă. Amândouă îmi fac semn să mă apropii.
Vorbește Gina:
— Neluțule, îmi pare rău, am vărsat cerneala din tușieră pe adeverința ta. Nu-i pătată tare, dar trebuie refăcută. Dacă mai aștepti puțin, domnul NS e în pauza de masă…
Mi s-a încețoșat privirea și mă clatin. Îl văd bine doar pe Nortel Avaya, întind brațul, îi apuc ușurel receptorul, mă rotesc lin spre Ginuța și-i trosnesc una peste frizura aia unsuroasă. Plasticul se sparge și ricoșează spre stânga, tăios. O fâșie de scalp îi alunecă moale peste ureche. Ca o bucată de coajă de banană roz. Nu țipă, stă doar așa, cu pleoapele suflecate la mine, mirată. Osul e curat, abia după câteva clipe izbucnește sângele. Mută. Nici cucoana nu zice nimic, a leșinat cu gura căscată. O pocnesc din nou, iar și iar, peste obraz, receptorul se mărunțește de pomete, un ciob lung i-a spart corneea și iese caraghios, în sus, ca o antenă, altele i-au intrat adânc în piele… Hopa! Șoptește ceva! Mă opresc și cobor urechea la buzele pline de spumă rubinie. Șuieră:
— Băi, am glumit!
