Autor: Ștefan Diaconu
Mă uitam la ea și nu-mi credeam ochilor: ceva îmi era cunoscut, stilul poate? Felul cum se mula pe corp lăsându-mi jumătatea umărului stâng descoperit? Îmi amintea de o eleganță sobră, de o maturitate și o verticalitate sacre. Eram impresionată de ceea ce mi-a adus să probez amicul meu Tom Ford. Mi-a zis: „Adele, am trecut de perioada flower-power, de energiile orientaliste și de orice altceva! Am găsit în sfârșit un alt yin și yang al anului 2012. N-o să-ți vină să crezi, l-am adus din România, țara lui Dracula și-a lui Borat!”
Era o glumă, Borat nu avea nicio legătură cu România, el se comporta ca un ticălos din Kazakhstan. Dar să revin la bluza adusă de Tom, pe care el însuși o privea cu satisfacție. De ce am acceptat să o port?
Întotdeauna mi-au plăcut provocările și am crezut că oamenii au mereu un ceva comun, indiferent de cultură. Cât de reprezentativă a fost pentru mine ia? Nu au contat foarte mult simbolurile culturale pe care le purta ea, ci am văzut că în mare parte aducea eleganța din trecut, dintr-un context în care se îmbinau copilăria cu adolescența, cu anii maturității și în final cu cei ai senectuții. Mi s-a părut că poate să întregească toate aceste vârste ale femeii, să o arate copilăroasă și matură în același timp, naivă și provocatoare, cu sex appeal, femeia care să se impună ca o Evă în fața lui Adam: „Ține mărul acesta și mușcă-l din locul de unde l-am gustat și eu!”
Era o vestimentație victoriană, dar care scotea în evidență trupul, un element divin, căruia i se închină și femeile și bărbații, chiar în momentul în care se sorb din priviri. Niciodată nu mi-am închipuit că voi purta acea bluză la ocazii obișnuite, ar fi fost un sacrilegiu. Dar atunci când m-am afișat cu ea, eram eu însămi o mică zeiță, simțeam cum aș fi susținut pe umeri, ca un Atlas, cerul, iar în fața aparatelor de fotografiat îmi venea să arăt că pot să-l ridic, că pot să-l cobor, că sunt în stare să fac ce poftesc cu el.
