Povestire scrisă de Alina Cobzac, aleasă de Alex Tocilescu la Creative Writing Sundays, pe 27 ianuarie 2019, la tema „scrieți o proză a cărei acțiune să aibă loc în ziua de 8 aprilie și care să pornească de la o întâmplare reală, oricare ar fi ea”.
Domnișoara Dorina a picat examenul de titularizare. În condiții obișnuite, nu i s-ar mai fi permis să predea, dar la Gălbinești oamenii nu se împiedică de lucruri atât de mărunte. Acel patru este motivul pentru care picioarele îi sunt acum butuci în pantofii cei noi și are două pete mari pe cămașa lila, acolo unde soarele nu pătrunde decât dacă întinzi mâinele spre el. Cu toate că este începutul lui aprilie, directoarea școlii a insistat să se facă focul, ca nu cumva oaspeții să o bănuiască că nu s-ar îngriji de elevi. După o iarnă petrecută cu căciulile pe cap și degetele bocnă pe stilouri, elevii claselor 1-4 au parte acum de o primăvară încântător de dogoritoare.
— Dă-ți măi, Sorine, puloverul jos de pe tine. Vrei să leșini fix acum?
Sorin dă din cap că nu.
— Mi-a zis mama să nu îl dau jos, că n-a avut timp să-mi coasă cămașa, și să nu zică nenii de la oraș că noi țiganii suntem rupți în cur.
Sorin stă în ultima bancă, lângă sobă, și obrajii îi sunt la fel de îmbujorați ca atunci când domnișoara Dorina s-a aplecat după radiera cazută pe jos și un sân nărăvaș i-a sărit din cupa sutienului. Nu se înroșise de rușine, că nu era sfios din fire, dar cum la el gura avea autonomie și nu era racordată la rețeaua centrală dintre urechi, slobozise fără să vrea un „moamă ce țâțe” și se alesese cu o pereche de palme care i-au ținut obrajii înroșiti două zile.
— O să-ți rup urechile, Sorine, dacă te mai aud că vorbești așa, spune învățătoarea. Când va ajunge aici domnul primar, tu să nu scoți un sunet. Dacă te întreabă ceva fix pe tine, să dai doar din cap, gura să n-o deschizi. M-ai auzit?
Sorin începe exersarea răspunsurilor nerostite și, fără să deschidă gura, dă anemic din cap. S-ar fi găsit loc pentru el și mai departe de sobă, dar Dorina speră ca, în spatele clasei unde îl așezase, să nu fie remarcat. Băiatul repetă clasa a patra pentru a doua oară și vine la școală doar pentru mulțumirea de sine pe care o simte când își altoiește colegii. Taică-su pe el, el pe alții. Atunci când nu lovește, că i se mai face și lehamite, îi place să înjure de dumnezei și grijanie. I se topește limba în gură de plăcere când spune câte una mai colorată, în timp ce altora li se înfundă urechile de jenă.
— Acum de la capăt și mai tare. Miorlăiți ca niște pui de pisici nemâncați, spune femeia în timp ce își șterge cu servețelul broboanele de sudoare apărute pe frunte.
— Domnișoara?
Toate privirile se îndreaptă către un căpșor țuguiat din a treia bancă, cu părul lucind de prea mult gel și o cărare perfectă pe partea dreaptă.
— Da, Alberto, ce vrei?
— Când vine cornu’ și laptele?
— Azi nu vin, răspunde Doina grăbită. Și gata cu întreruperile. Mai avem doar o oră până începe festivitatea. Tare și cu intonație.
Gelem, gelem, lungore dromensa
Maladilem bakhtale Romensa.
— La bakhtale, toată lumea să zâmbească.
Până au ajuns la A Romale, A chavale, din partea copiilor nu se mai auzea decât un murmur șoptit de cuvinte, asemănător unui screamăt dintr-un fund constipat în spatele curții. Ceva, ceva auzeai, dar nu înțelegeai ce e.
Palma femeii în contact cu suprafața de lemn a catedrei i-a trezit pe toți din visare. Mărgelele cuibărite în decolteul domnișoarei au zornăit, la fel și cele trei brățări de la mâna vinovată.
— Ridicați-vă cu toții. De acum vom exersa în picioare, ca să punem sângele în mișcare, mama ei de treabă. V-a coborât tot în tălpi și vi s-a golit creierul. De la început, tare și frumos, strigă ea ca să se audă și în spatele clasei, acolo unde stau, pe perete, tablourile cu primarul comunei și prefectul județului. Cel puțin ei par mulțumiți de cum se desfășoară ora.
La a treia repetiție, cântecul a ieșit așa cum își dorea doamna. Și accentul pe dromensa și tânguirea pe gelem, gelem, iar Mario nu și-a băgat nici măcar o dată degetul în nas.
Domnișoara Dorina își controlează agenda, urmărind desfășurarea programului cu arătătorul. Se oprește pentru o clipă să verifice dacă manichiura este intactă și oja roșie nu a sărit de pe unghii. Cum totul pare a fi în ordine, femeia continuă.
— Anemona, care sunt culorile de pe steagul internațional al rromilor?
O fetiță negricioasă, cu un nas ascuțit și prea mare pentru a se potrivi cu fața cât pumnul, se ridică voioasă în picioare. Este singura încântată că se întâlnește cu oficialitățile din județ.
— Verde jos, simbol al câmpurilor înverzite, albastru sus, simbol al cerului senin și la mijloc o roată mare și roșie care simbolizează soarta și nomadismul țiganilor, răspunde ea cu hotărârea omului care toată viața a repetat răspunsul la o singură întrebare.
În timp ce vorbește, două pampoane mari și albe i se mișcă pe cap. Se asortează cu cămașa apretată. Ambele par vestigii pierdute ale unei epoci în care șoimii patriei puteau zbura.
— N-o spune, mă, ca pe o poezie, intervine Dorina pe un ton care nu sună deloc prietenos. Așteaptă să te întreb eu de semnificație, nu așa de capul tău, că altfel o să-și dea ăia seama că am repetat înainte.
Cuvintele i se rostogolesc din gură ca bolovanii în prăpastie și fiecare cade în capul Anemonei. Fetiței îi piere zâmbetul și, uitând de interdicția învățătoarei, se scurge în banca ei din primul rând. Un zâmbet dispare, dar altele răsar în diverse colțuri ale clasei.
Cum la ușă se aude un ciocănit discret, femeia se oprește din tiradă și într-un timp record reușește să netezească cute doar de ea văzute pe cămașa cumpărată din mall și să îi sâsâie pe copii.
— Intră, spune învățătoarea folosind vocea ei suavă exersată anume pentru întâlniri de rang înalt.
—Domnișoara, mai stăm mult afară, că nu vine nimenea?
Două fetițe ținându-se de mână intră în clasă, stânjenite de îndrăzneala care le lovise.
— Stați până vedeți că vine domnul primar însoțit de alți domni, răspunde Dorina. Atunci dați fuga și mă anunțați și pe mine.
— Și pe urmă intrăm și noi în clasă?
— Păi tu, Simona, ești țigancă?
— Nu, domnișoară, nu sunt.
— Păi nu am vorbit noi că doar ăștialalți să stea în clasă? Voi două dacă sunteți românce nu aveți ce căuta. N-am zis eu că domnul primar vrea azi o clasă doar de țigani? Ajunsă în punctul acesta, Dorinei începu să-i tremure buza de jos și, dacă părul ei lung și roșcat nu i-ar fi acoperit urechile, s-ar fi văzut cât erau de roșii. Mari și roșii, că până și regele Ferdinand s-ar fi simțit bine în preajma ei.
Odată ușa închisă, Dorina se întoarce la mica ei agendă.
— Giani, tu urmezi. Ai mingea la tine?
— Da, domnișoară, se aude din spatele clasei odată cu un scârțâit prelung de metal neuns vreodată.
— Voi doi de acolo, fiți atenți la mine. Când termin cu Anemona, îl voi prezenta pe Giani ca fiind o speranță a fotbalului de la noi din sat. Când mă auziți că pronunț numele lui Giani, vă ridicați de pe scaune și veniți aici în față ca să eliberați spațiul. Dați băncile ăstea două la perete, că are loc. Ai loc, Giani?
—Da, domnișoară, am.
Giani venise la școală îmbrăcat regulamentar: pantaloni scurți, jambiere, tricou, pregătit să facă impresie și s-o mulțumească pe domnișoara învățătoare. Este singurul din clasă care nu suferă de cald. De fapt, Giani nu prea suferă de nimic. Are o figură placidă și indiferentă, genul acela de față pe care ai putea sparge lemne, fără să deranjezi vreun mușchi.
— Așa, continuă femeia, nu mai mult de trei, patru mișcări ca să nu-i plictisim pe domni. Din alea cu piciorul, cu capul, cum știi tu să faci. Și să ai grijă la geam, că ne omoară doamna directoare dacă pățește ceva.
Dorina mai trage o linie în agendă.
—Florile, toată lumea are câte o floare pe bancă?
Copiii nu apucă să răspundă. Telefonul de pe catedră sună și cu toții se uită la el.
— Da, doamna directoare, spuneți, vă rog.
Copiii nu vorbesc și nici nu se foiesc în bănci. Știu că nimic n-o supără mai tare pe învățătoare decât gălăgia lor atunci când ea vorbește la telefon.
După ce închide, Dorina rămâne cu mobilul în mână uitându-se fix la el. Are ecranul crăpat în trei locuri și tot nu a reușit să îl schimbe.
— Clasă, atenție la mine, bate ea din palme. O măsură inutilă, având în vedere că toți ochii sunt îndreptați către ea. Tocmai am fost anunțată că domnii de la oraș nu mai vin azi la noi în vizită. Puteți să vă strângeți lucrurile și să plecați acasă. Să nu uit: să le spuneți părinților voștri la mulți ani din partea mea.
Femeia se așază pe scaunul din fața catedrei, scoate pantoful cu grijă, în timp ce copiii își bagă caietele în ghiozdane. Începe să își maseze talpa piciorului.
— Domnișoara?
— Da, Alberto, ce vrei?
Băiatul stă cu ghiozdanul lui albastru cu Spiderman în spate și scrijelește cu unghia niște linii pe bancă. Pare atât de absorbit de ceea ce face, încât te poți gândi că acesta este și motivul pentru care a rămas singurul copil din clasă. Ca să iși termine desenul.
— De ce azi nu vine cornu’ și laptele? continuă fără să își ia ochii de pe bancă.
Azi e sâmbătă, Alberto, d-aia. Anul ăsta sărbătoarea voastră a picat sâmbăta, mama ei de viață!
