Povestire scrisă de Alex Olteanu, premiată de Michael Haulică la concursul trimestrial de povestiri.
— Îmi pare rău de întârziere, a fost un accident pe la Victoriei.
— Stai liniștit! Maria, îmi pare bine!
— Andrei!
Cu trei ore înainte de a o cunoaște pe Maria, Andrei stătea proptit de balustrada rece a balconului său de la etajul 11 și privea absent lumina roșie și intermitentă a unui avion îndepărtat. Se gândea că toți oamenii urăsc într-un fel ceea ce fac și o variantă ar fi să aleagă ce-i provoacă cel mai puțin dezgust. Trecuseră mai bine de patru luni de când nu putea să scape de gândul că ar putea uita să vorbească. „Nu cred că e posibil așa ceva. Mai cânt prin casă, într-un fel e ca și cum aș vorbi. Mai dau un telefon, mai discut cu clienți pe video call.”
Miercuri noaptea venise acasă cu un Uber și îi explicase șoferului cum funcționează algoritmul pentru prețul dinamic. Înainte să adoarmă, i se ivise ideea să plece undeva departe cu mașina ca să ia oameni la ocazie și să mai discute cu ei. Sâmbătă dimineața la opt și nouășpe minute, Andrei deja ajungea în parcarea de la Băneasa și le vedea pe fete așteptând în fața unui KFC, așa cum stabiliseră prin aplicația BlaBlaCar.
— Îmi pare rău de întârziere, a fost un accident pe la Victoriei.
— Stai liniștit! Maria, îmi pare bine!
— Andrei!
— Eu sunt Denisa, mă bucur să te cunosc!
— Andrei!
— Am cam multe bagaje, se scuză Denisa.
— E loc destul. Maria, tu ce bagi în portbagaj?
— Am doar ghiozdanul ăsta, îl iau cu mine în mașină.
Plecară și, până la Săftica, se lămuriră toți în privința destinațiilor. Maria voia să rămână în autogara din Brașov, iar Denisa cobora mai devreme, se vedea cu o colegă de facultate în Săcele. Andrei nu anticipase discuția și fu nevoit să născocească ceva pe moment. Zise laconic că are niște rude la Brașov și nu mai continuă, pentru că tocmai intrase într-o depășire. Trecu de patru mașini și intră iar pe banda sa de mers.
— Deci dansezi și tu la festivalul la care te duci acum? întrebă Denisa.
— E workshop, nu festival, lămuri Maria. Doi filipinezi țin un curs de dans contemporan. Mâine încep atelierele și marți seara terminăm cu un performance în fața unui mic public.
— Și cu partea financiară cum e, reușești să faci ceva bani cu spectacolele?
— E greu, găsesc rar proiecte unde se și plătește, dar cumva e normal, sunt încă la început.
— Și când nu găsești proiecte cum te descurci, mai ai alt job pe lângă dans?
— Nu…
— Și nu-ți e greu cu chirie și toate cheltuielile? Eu am o garsonieră lângă Cișmigiu și dau aproape 400 de euro cu tot cu întreținere…
— Mă descurc. Mi-e greu, dar mai trebuie să faci și câte-un sacrificiu din când în când ca să rămâi pe drumul tău. Începusem într-un timp să lucrez la un call-center, că-mi închiriasem o garsonieră pe la Apărătorii Patriei, dar m-am convins rapid că nu pot continua. După două luni, mi-am dat demisia.
— Tu știi mai bine, adăugă Denisa anemic. Și acum tot la Apărătorii Patriei stai?
— Nu, dorm mai mult în mașină în perioada asta. Mai stau și pe la prieteni în unele seri.
Andrei simți o dezinvoltură nedisimulată în vocea Mariei. Spusese că doarme în mașină cu acea degajare pe care o are un om atunci când spune cât e ceasul. Privi în oglindă și văzu un chip senin.
Înainte de Frăsinet, intrară într-o benzinărie și Andrei parcă mașina în preajma unor jaloane portocalii acoperite cu bandă argintie fosforescentă.
— Eu zic să stăm cam douăzeci de minute aici! spuse Andrei și deschise ușa mașinii.
Afară, mirosul de benzină și vâjâitul intermitent al mașinilor îi dădură o senzație de vomă. La toaletă, aproape că se ciocni cu un bărbat obez care tocmai ieșea. Intră repede, înainte ca ușa să se închidă, pentru a nu fi nevoit să pună mâna pe clanță. În benzinărie, își luă un cappuccino și se așeză la o masă. Se uită cu atenție la o dâră de praf de pe geam. „De la ploaie, poate. Se îmbină praful cu apa”, își explică.
Înainte să iasă, se opri la un raft rotativ de cărți. „De când zic că-l citesc pe Hesse…”, își reproșă în gând și îi veni în minte chipul senin al Mariei. „Poate că asta îl salvează pe om: drumul irațional spre o pasiune. Un drum pe care să-l simtă al lui.”
La radioul dinăuntrul benzinăriei începură să se audă recomandări pentru comportamentul în caz de cutremur și Andrei îi făcu semn Denisei că se duce la mașină. După plecare, nimeni nu mai spuse o vorbă timp de câteva minute bune, iar asta o stingheri pe Denisa.
— Pfuu, ce rând de mașini în față, observă ea la un moment dat.
Se opriră în spatele unui Golf albastru. Andrei trecu mașina pe liber și deschise geamul, iar privirea i se fixă pe trunchiul unui frasin înalt de pe marginea șoselei. I se ivi gândul că arborele ăsta existase acolo toată noaptea fără ca el să știe, iar asta îi dădu iar o senzație de vomă.
Din spate, se auzi claxonul înfundat și prelung al unui tir.
— Andrei, și cum e ca graphic designer? întrebă Denisa când porniră din loc.
— Creezi mult, răspunse Andrei după o scurtă pauză de gândire. Dar creezi doar ce vor alții.
— De cât timp lucrezi? întrebă Maria.
— În octombrie acum se fac trei ani. Lucrez remote.
— Am văzut că răsfoiai o carte în benzinărie. Citești mult?
— Înainte să lucrez full-time, da, citeam. Îmi plăceau mult existențialiștii francezi, Camus, Sartre, Céline, mai scriam și poezii.
— Parcă nu-s surprinsă să aflu că scrii poezii.
— Scriam…
— Am scris și eu una recent, i-am pus titlul A Professional Loser. I-a plăcut unei sârboaice pe care am întâlnit-o la un workshop în Croația și m-a întrebat dacă vreau s-o public într-o revistă din Serbia că poate vorbi ea cu o prietenă. Și da, ce pot să spun, acum vorbești cu o autoare publicată, glumi Maria.
Când ajunseră în Săcele, Andrei coborî să o ajute pe Denisa să scoată bagajele din portbagaj și apoi își luară la revedere.
În autogara din Brașov, refuză să-i ia bani Mariei.
— Ei, cum să nu fie nevoie. Ia-i, te rog!
— Trimite-mi poezia ta și va fi de ajuns.
Maria zâmbi și promise că așa va face.
Lui Andrei i se păru că ochii Mariei aveau o culoare neobișnuită. Un galben auriu, nuanța unei după-amiezi însorite de toamnă.
— Bine atunci, succes cu festivalul.
— Workshop, râse Maria. Distracție și ție la rudele tale!
Andrei se întoarse în mașină și scoase grăbit o foaie și un creion din torpedou. Avea primele trei versuri în minte și știa că le putea uita oricând:
I met this professional loser,
She’s got dazzling golden eyes,
Just like the devil himself.
*
