Povestire scrisă de Alexandru Tănase, aleasă de Marius Chivu la atelierul de scriere creativă, primăvara 2016. Tema: o poveste spusă de un obiect.
Au trecut zile de când nu i-am mai văzut îndeaproape ochii căprui. Zile întregi de când nu i-am mai simțit atingerea atentă. Îmi este dor de vocea lui răgușită. Îmi lipsește să-i văd silueta în ușa terasei. Părul pieptănat, sacoul ce îi îmbracă umerii lați, butonii negrii cu un auriu discret pe margini, capătul cravatei ce nu-i atinge trupul, ah cât îmi lipsesc toate acestea.
În fiecare zi aveam cel puțin o oră împreună. Deschidea ușile terasei, pornea pick-up-ul și, în întuneric, se apropia de mine. Îi simțeam mâna cum urcă pe cablul meu în ritmurile de jazz și când nota cea mai înaltă era atinsă îmi apăsa întreruptorul. Simțeam un fior cum mă cuprinde și explodam într-un val de lumină ce acapara întregul balcon.
Uneori mă trăgea aproape de fotolii și pregătea lângă piciorul meu măsuța mică de sticlă. Așeza un platou cu diverse brânzeturi pe mijloc, scobitori pe o farfuriuță și două pahare cu picior pentru vin. Sticla o aducea abia la final, lăsând-o pe masă învelită într-un șervet. Alteori mă lăsa la locul meu, în colțul terasei, și pregătea masa înaltă de lemn. Aducea două scaune de o parte și de alta a acesteia și două farfurii. Între ele așeza o lumânare nouă, într-un suport argintiu, ornat în partea de jos. De obicei, în astfel de cazuri, își turna un pahar de scotch și aprindea un trabuc pe care îl pufăia toată seara. După ce aranja totul și lăsa o tigaie și câteva cuțite în chiuveta din bucătărie, aducea două caserole și le aranja minuțios conținutul în farfurii, adăugând, după caz, un fir de mărar proaspăt sau o felie de lămăie pentru decor. Dar asta foarte rar. Mâncarea o lua de la prietenul său Filip, patronul restaurantului de vis-à-vis, care era un bucătar desăvârșit. Iar eu, eu îi priveam întreaga noapte cum râd, cum se privesc în ochi și cum se retrag sărutându-se în dormitor. Cele cu care nu apuca să termine sticla de vin sau paharele de pe masă plecau înainte de răsăritul soarelui. Apreciam asta, aveam mai mult timp împreuna, doar eu cu el. Își așeza fotoliul la lumina mea și gândea cu voce tare, fumând o țigară. Îmi imaginam ca avem un dialog, că îmi povestește doar mie succesele lui. Îmi spunea despre afacerea pe care a ridicat-o din nimic și pe care a vândut-o pe o sumă consistentă sau despre mașinile din garaj pe a căror tapițerie și-a brodat inițialele. Despre excursiile pe care i le-a făcut cadou mamei sale sau despre casa de la mare cumpărată pentru ea. Chiar și eu am apărut în viața lui datorită mamei sale. Ne-am întâlnit la o licitație a obiectelor dintr-un castel elvețian. Acolo a fost casa mea timp de aproape un secol. Eu făceam parte din piesele de rezistență; lampadarul personal al regelui făcut manual de soția sa. Probabil că era de la atingerea feminină ce mi-a dat naștere, dar încă de la început am avut o afinitate pentru bărbații puternici. Și ei pentru mine, bineînteles. Îmi amintesc ca ieri cum regele, înainte să adoarmă, își plimba degetele pe ornamentul meu de lemn, mângâindu-mi piciorul de jos până sus, aproape un metru jumătate de alun de cea mai bună calitate, până la baza becului. Și să nu uităm abajurul; abajurul textil, brodat, ce acoperea discret sursa de lumină, dând naștere pe pereți unor adevărate capodopere suprarealiste. Reproșul ce i-a ghidat pașii către mine a venit când avea doar treizeci de ani. O invitase în capitală pe mama lui, pentru a-i prezenta noile birouri din centru, strategic achiziționate pentru extinderea pe care o plănuia. Erau niște clădiri înalte, din sticlă, cu un interior minimalist decorat. Același stil adoptat și pentru apartamentul său. „Nu-mi place. E prea modern, fara suflet. Știam că nu ești tu în stare să faci ceva cum trebuie”, a venit la scurt timp răspunsul mamei, odata ce vizita s-a încheiat și i-a prezentat și noua lui locuință. Ultima parte o știa pe de rost. Era același răspuns pe care l-a primit și când a plecat din casa părintească din Tulcea pentru a studia economia sau când a investit tot ce avea într-un soft de gestiune bancară cu un succes ulterior răsunător. Da, acest răspuns m-a adus în viața lui. Așa am devenit un strop de suflet în viața lui modernă.
Acum mama sa nu mai este. L-am auzit vorbind la telefon cu fratele său. Ieri l-a anunțat că a murit. A stat lângă mine, pe terasă, aproape toată ziua și a fumat. Îl agită foarte tare subiectul. Recunosc starea pentru că și eu o simt atunci când își petrece noaptea cu celelalte femei. Cele cu care termină sticla de vin la cină, cu care servește micul dejun și savurează cafeaua în dimineața următoare. Știu că nu am motive să îmi fac griji, sau să fiu gelos, dar nu mă pot controla de această dată. Femeile din această categorie, vin și pleacă repede. O zi, două, poate și a treia, până când lucrurile revin la normal. Ah, emoția așteptării acelei dimineți îmi dă fiori. Acea dimineață în care se vor trezi lângă o orhidee lăsată pe pernă. Stau cu capul în mâini o perioadă, apoi se îmbracă și ies pe ușă privind lung în urma lor. Uneori o fac singure, alte ori sub escorta lui Tache, portarul clădirii. Recunosc, am asistat la câteva cazuri în care lacrimile abandonului lor m-au înduioșat, dar liniștea de a-l avea doar pentru mine, din nou, a fost prea mare. M-am bucurat de fiecare dată.
Acum, însă, simt că ceva nu este în regulă. Este a cincea zi consecutivă cu aceeași femeie. L-am văzut dimineață când a ieșit cu floarea în mână pe terasă și toate circuitele îmi vibrau cu entuziasm. A stat cu nasul cufundat în petalele ei și a privit orașul minute bune. Când a intrat a așezat orhideea pe dulap, lângă poza mamei sale, în celălalt capăt al camerei. Nu înțeleg cum va putea făptura roșcată din patul său să o vadă tocmai acolo, când se va trezi. Și dintre toate, pe aceasta o urăsc cel mai mult. L-a convins să-și lărgească colecția de cămăși cu niște articole absolut hidoase. „Nu vrei și tu să porți ceva ce ți se potrivește?”, uite unde era expertul vestimentar. În seara în care a gătit pentru amândoi, s-a plâns constant de gustul fad al mâncării, iar în ultimele zile a preferat să cineze în liniște decât să suporte zgomotul ăla infernal de jazz.
Abia aștept să o văd în lacrimi.
