LAURA ȘTEFĂNUȚ ȘI ANDREI CRĂCIUN LA POP-UP STORIES CLUB

Sâmbătă, 1 august, pe la 17:00, ne-am întâlnit în mansarda Lente cu Laura și Andrei, cei doi jurnaliști de investigație pe care i-am invitat să vorbim despre jurnalism, religie și relații pornind de la romanul lui Dan Lungu, Cum să uiți o femeie. Discuția s-a aprins pe prima temă și n-am mai ajuns și la celelalte două, dar ce-am pierdut pe orizontală am câștigat în adâncime.

Context

Preluând de la Andrei Crăciun preocuparea de a contextualiza discuția, vă amintim că în roman e vorba de un jurnalist de investigație din presa locală, Andi, care se trezește părăsit de prietena lui, Marga, jurnalistă pe subiecte mondene, colegă de redacție. Găsește un bilețel de pa pa și nu reușește să dea de ea nicicum. Planul în care se gândește la ea și rememorează timpul în care au fost împreună alternează cu cel al unui reportaj pe care îl are de făcut despre comunitatea pocăiților. Pe măsură ce intensitatea obsesiei lui pentru Marga scade, crește interesul pentru comunitatea religioasă.

Joc

Georgiana Șerban, moderatoarea întâlnirii, a împărțit celor prezenți călăreți cu nume amuzante de publicații, așa încât toți să ne simțim jurnaliști la o conferință de presă și să punem întrebări în funcție de interesele ziarelor noastre. A mai făcut o ghidușie: a adus 2-3 coli A3 pline de text, să-i sperie pe invitați cu notițele ei și ca să vedem cam cum ar putea arăta munca unui jurnalist de investigație. Am aflat mai târziu dacă așa arată sau ba, veți vedea mai jos.

Idei

Jurnalism, șantaj, presiuni

În cartea lui Dan Lungu, presa e pervertită – directorul ziarului primește bani de la oameni politici locali ca să nu publice informațiile pe care le obține din investigații. Pentru cei doi invitați, lucrurile arată altfel.

Experiența de redacție locală, probabil la finalul anilor 90, îi e mai degrabă familiară lui Andrei Crăciun decât Laurei Ștefănuț. Atunci se practica jurnalismul bazat pe surse, în timp ce acum se bazează pe dovezi. Personajul din carte intră în presă naiv, cu dorința de a face bine, așa cum au intrat cei mai mulți.

L: Jurnalismul de investigație pare aventuros, dar implică multă muncă de birou, de documentare. Cel puțin în investigația socială, care o interesează pe ea. Singura aventură e poate legată de libertatea de exprimare – apar amenințări, procese.

Trasul cu urechea și alte tipuri de observație

Andi și Marga, personajele cărții, se distrau ascultând certurile vecinilor de deasupra, pe care îi porecliseră „Porcul” și „Tâmpita”, după cum își spuneau unul altuia. Să vedem cum stau Andrei și Laura cu trasul cu urechea.

L: Nu trage cu urechea. A învățat să asculte, să nu întrerupă oamenii pe care îi intervievează, pentru că așa ajung să spună lucruri care te interesează foarte mult și pe care poate altfel nu le-ar fi spus.

A: Trasul cu urechea e foarte util pentru scriitori. (Apropo, Andrei Crăciun scrie și cărți, cea mai recentă e Pălăria albastră și alte povestiri.)

Personajul trage cu urechea întâi cu prietena lui, apoi singur, în apartamentul lui și când e musafirul pocăiților. Scopul cu care face asta se schimbă pe parcursul cărții.

L: (Apropo de trasul cu… ochiul pe Facebook și prin comentarii la articole.) Interacțiunea cu cititorii devine importantă pentru jurnaliști, feedbackul te poate duce spre alte povești.

Când scrie, trăiește printre cei despre care scrie – oameni care se droghează, oameni care lucrează în fabrici, etc.

A: Când călătorește în altă țară, se oprește într-un bar, în gară sau în centru, ascultă și privește oamenii locului. În tren, în taxi, e interesat de ce se vorbește. Curiozitatea e o condiție necesară, dar nu suficientă, pentru a fi jurnalist.

Redacții vechi și noi

A: A lucrat la Evenimentul Zilei și la Adevărul, are 8 ani de redacție de ziar. Colegii se înjurau, erau nervoși, stresați, lucrau 12 ore pe zi, sufereau fizic pentru greșeli. E nasol când reacția la articolele jurnaliștilor e doar „hm, slăbuț”.

L: A intrat în presă în 2008, a lucrat un an voluntar. A venit criza și se cerea o normă de 8 articole de investigație pe lună, ceea ce e foarte greu.

A: Înainte de criză, a avut și delegații de 2-3 luni.

O redacție de cotidian seamănă cu un spital de nebuni, cum observă Dan Lungu. Și oamenii ajung să se cunoască bine între ei.

Șoferul e un indicator al instituției, spune multe despre ea. La EVZ aveau 10 șoferi. Semănau mult cu jurnaliștii: aveau instinct, tupeu, curiozitate, rezistență la foame și drum lung. Dădeau verdicte precise despre cariera viitoare a celor din redacție. Un șofer (Pompieru) i-a spus lui Andrei: „cunoști un ziarist după cum se dă jos din mașină”. E vorba de atitudine. Știau dacă au făcut un ziar bun sau prost în funcție de reacția altui șofer (Florică): ori „de căcat, n-am avut ce să citesc!”, ori „bravo, bă!”

Bizonul și alte specii de public

În Cum să uiți o femeie, redacția ziarului, când vorbește despre public, îi spune, depreciativ, „bizonul”.

L: Era sfătuită, în redacție, ca doar primele paragrafe din articol să fie puternice, că mai departe oricum nu mai citește nimeni. A observat însă că, pe măsură ce documenta mai mult, publicul creștea. Acum, media alternativă recuperează terenul articolelor de substanță și există public: Casa Jurnalistului, Think Outside the Box, DOR, RISE Project au public interesat.

A: Înainte de internet, ziariștii erau departe de realitate, pentru că nu aveau date despre cât și ce se citește – nu aveau studii de audiență, nu aveau feedback. Așa că se bazau pe presupunerile lor proprii despre ce vor oamenii să citească și ce nu.

L: În prezent, contează forma pe care o ia reportajul, asta îi atrage pe oameni să citească, apoi, odată interesați, caută singuri informații pe subiect și găsesc investigații de profunzime. Cifrele sunt obositoare, e mai bine dacă investigația ia forma unei povești. Până la urmă, miza e ca informația să ajungă la cât mai mulți oameni.

Spiritul de dreptate

L: Se spune că jurnalistul trebuie să fie obiectiv, dar nu poate să-și înfrâneze sentimentele față de injustiție, mai ales când cineva în poziție de putere abuzează de cineva vulnerabil. Dar poate să nu exprime sentimentele astea în scris.

A: Dan Lungu a făcut sociologie la Sorbona, prinde mișcarea sistemelor – când scrie despre comunism, că și-a crescut copiii în teza dreptății și cum asta avea să-i facă să-l răstoarne până la urmă.

Simțul de dreptate trebuie să existe la jurnaliști.

Recomandare de lectură, carte de memorii: Dulcele bar, de Moehringer, câștigător al premiului Pulitzer pentru reportaj în 2000.

RISE lucrează perfect obiectiv.

L: Totuși au ieșit la protestele legate de Roșia Montană, după ce au arătat care sunt problemele, așa că au luat o poziție.

A: Încă din selecția unghiului din care spui povestea devii subiectiv.

Radu, Munteanu, de la RISE scriu strict obiectiv. Tolontan e la fel de bun, dar și mai subiectiv, mai spectaculos, știe că cititorul (mai ales cel sub 35 de ani) vrea să simtă și revolta jurnalistului.

Parcursul unui reportaj și cum câștigi încrederea oamenilor

L: Reportaje despre ferme de blană. Există ferme de animale crescute pentru blană. Multe dintre ele se mută în Europa de Est, pentru că legislația e mai permisivă. A mers în Finlanda să afle care e situația acolo și a stat printre activiști care se furișau și filmau prin ferme. Nici acolo nu erau condiții decente pentru animale.

Nu e întotdeauna clar ce vrei să faci când începi o investigație. Asta e bine. Se duce cu ideea că nu știe și vrea să afle.

Are un folder cu foldere cu foldere, pentru fiecare reportaj. Ore și ore de interviuri, documente. Mult material, greu de îmblânzit și de pus într-o formă inteligibilă.

A: Nu a studiat jurnalismul, a făcut 4 alte facultăți. Așa că e lăutar, face jurnalism după ureche. Dar, înainte să devină jurnalist, a fost 14 ani cititor de ziare – citea zilnic tot. La Istorie, a studiat marii reporteri ai presei interbelice.

Are tactica unui câine de asalt apropo de subiecte – nu-l lasă până nu-l termină. Înconjoară prada, îi câștigă încrederea. Cum? Bea cu ea. Pe vremuri, legitimația de jurnalist chiar făcea impresie. E mai ușor pentru el decât pentru Laura să câștige încrederea oamenilor, pentru că, de obicei, nu are de-a face cu autorități.

L: Andrei e mai bun scriitor, ea se simte mai mult un instrument (prin care publicul alfă lucruri).

A: Se concentrează câteva zile total, e vorba de dictatura deadline-ului, care i-a intrat în bioritm.

A reușit să intre peste tot doar spunând că e jurnalist. Când le zici oamenilor că vrei să le scrii povestea, se deschid. Dar trebuie să fii interesat de poveste și dispus să faci anumite lucruri – de exemplu, să venerezi o mandibulă cu un congolez.

Are o abordare onestă, le spune oamenilor că pot să spună ce/cât vor. Uneori, după articole apăreau probleme. A avut 900 de procese, majoritatea intentate de oameni cu certificat de revoluționar, cu care a făcut interviuri.

L: Nu există întrebări greșite pe care le poate pune un jurnalist. Uneori te aștepți că oamenii nu-ți vor răspunde, dar o fac.

A: După mai multe întrebări, răspund din reflex, deci poți să întrebi orice.

Cum ajungi să scrii o poveste

L: Curiozitate personală, auzi întâmplător o discuție despre o bonă filipineză. Știa articolele apărute în presă despre bonele filipineze, dar abuzurile nu erau semnalizate ca atare. A început să investigheze (articol). Situația era gravă – dacă nu ți se face contract de muncă, devii ilegal, iar dacă te găsește poliția, te poate ține 18 luni în arest și apoi te trimite în țara de origine. Angajatorii nu le făceau bonelor contract, deși le mințeau că le fac, le rețineau pașapoartele.

Există și teatru de investigație. O piesă pe tema bonelor filipineze la care a lucrat cu regizoarea Ioana Păun, pe care a cunoscut-o la o bursă în Chicago.

A: Când ești mai mic ajungi tu la subiecte, apoi mai vin și ele la tine. Art. 1 din Constituția lui Andrei: să își facă la fel de bine treaba în orice contract. Când faci lucrurile bine, oamenii au încredere și vin la tine.

Ideile pentru reportaje vin și din lucruri conexe jurnalismului. Două exemple.

În ianuarie 2009, citea o carte a cărei acțiune se petrecea în Siberia și îi era frig. Așa că s-a întrebat cum pot oamenii să trăiască în frigul din Siberia. A plecat spre birou, jucându-se cu întrebarea asta în cap. În redacție, a văzut un ziar, Realitatea evreiască, în care a citit un articol despre supraviețuitorii de la Auschwitz. I-a venit ideea să scrie despre supraviețuitori: care au fost în lagăre și care au fost în Siberia. Au rezultat 20-30 de articole de care e foarte mândru. Oamenii aveau între 87 și 95 de ani, a fost un timing bun, câțiva ani mai târziu unii dintre ei muriseră.

A văzut piesa „În rolul victimei”, în care personajul era cel care joacă rolul victimei în reconstituirile poliției. S-a întrebat cum stau lucrurile în România, dacă poliția face reconstituiri ale crimelor și dacă există cineva care joacă rolul victimei. Prin eficiența redacției, a aflat repede informații și, la 24 h după ce a văzut piesa, l-a cunoscut pe Belmondo. Participa la reconstituiri, dar în oraș nu erau omoruri.

Găsiți articolele despre supraviețuitori și povestea cu Belmondo pe aici.

Online vs hârtie

A: „Dacă o să vedeți (peste niște zeci de ani) un cetățean cu un ziar la subraț, să știți că eu sunt”. Preferă ziarele pe hârtie, pentru că informația care te interesează e mai ușor de găsit, fără să-ți intre în ochi reclame care te împiedică să ajungi unde vrei.

L: Media alternativă are public mare și poate fi de impact, dar trebuie găsite noi modele de business la nivel de redacție.

A: Nu e OK ca jurnalistul să devină și entertainer.

L: Jurnalistul trebuie să devină și antreprenor. Ideal ar fi ca platforma să fie susținută de public. Există exemple în Germania – Krautreporter.de, correctiv. Unii au strâns sute de mii de euro, alții câte 2-3 mii pe lună. În general, încă nu se câștigă suficient din donații pentru a întreține o redacție mică.

A: În Polonia există Gazeta Wyborcza, un ziar înființat în 1989, care vinde azi 4-500 000 de exemplare. Nu a avut niciodată un mogul în spate. Când a fost listat la bursă în anii 2000, editorului-șef, Adam Michnik, i-au revenit 10 milioane de dolari, pe care nu i-a luat pentru el, i-a investit în viitorul ziarului, pentru că n-a vrut ca fiul lui să fie un fiu de milionar.

Gazeta Sporturilor are 90% venituri din vânzare pe print.

L: În online, ajungi la știre într-o secundă și o poți și verifca cu documente.

A: Viteza înseamnă mai puțin timp de pregătire a articolelor, traficul face să apară știri alarmiste și alte tipuri de conținut nu tocmai de calitate.

Întâlnirile noastre

A fost a treia întâlnire Pop-up Stories Club și a ieșit foarte mișto, motiv pentru care ne-am ofticat cu atât mai mult că au venit puțini oameni. Dintre ei, câțiva se scuzau că n-au citit cartea, alții se așteptau să-l vadă și pe Dan Lungu. Așa că profităm de ocazie să reclarificăm: evenimentul nu are formatul cu care v-a obișnuit industria cărții, ca să zicem așa – o întâlnire între autor și admiratori, în care se discută viața și opera. În schimb, e o întâlnire în care explorăm temele, ideile din cărți cu oameni care au experiență, au ceva de spus pe acele teme, așa încât poveștile să se expandeze, de aici și „pop-up stories”. Bun. Și nu e obligatoriu să citiți cartea înainte, o puteți citi și după, pentru că nu dăm spoilere și nu facem critică literară. Noi ne-am gândit că, prin aceste discuții lunare, le vom trezi celor care vin apetitul să citească mai des ficțiune, pentru că se leagă de viața și interesele lor.

Așa că sperăm să citiți Cum să uiți o femeie și să ne vedem la următoarea întâlnire, pe care o estimăm în săptămâna 7-11 septembrie.