Povestire scrisă de Georgi
Un scârțâit de roți de mașină urmat de o serie de bubuituri înfundate îl treziră pe bărbatul mai tânăr care dormea cu capul pe masa din bucătăria „de vară” – o cămăruță care mirosea tot timpul a prăjeală – din spatele casei lui Ion. În celălalt capăt al mesei plină cu resturi de mâncare și pahare cu vin negru, dormea cumnată-su – un ins mai în vârstă și mai solid – care sforăia de se cutremura sticla din ochiul de geam. Noroc că ușa era deschisă și vibrațiile se pierdeau înspre fundul grădinii. Lucraseră până seara târziu și reparaseră gardul dinspre șoseaua cocoțată cam la zece metri înălțime deasupra grădinii. Săptămâna trecută, din cauza curbei strânse și asfaltului topit de căldura amiezelor de iulie, suprafața netedă a șoselei se umpluse cu nenumărate valuri ca ridurile unei frunți de babă. O basculantă plină ochi cu pietriș ieși de pe drum și se răsturnă făcând așchii și surcele gardul din șipci al ogrăzii lui Ion. Norocul șoferului a fost că reuși să sară afară din cabină când simți că roțile înfrânate pluteau pe valuri. S-a ales numai cu ceva julituri și înjurături.
– Cumnate…, băi, Ioane…, trezește-te!, zgâlțâi zdravăn de ruda care își dădu seama destul de târziu de tăria vinului și acum nu reușea decât să bolborosească câteva cuvinte rămase neînțelese până-n ziua de azi. Era un început de sâmbătă, cam pe la al doilea cântat al cocoșilor.
Lupu – câinele lu’ Ion – lătra ca prostu’ fără răgaz și trăgea de lanțul de la gât să-l rupă de supărare. Nicu se ridică cu greu din capu’ mesei și cu inima-n dinți o apucă spre grădină să cumințească câinele și curiozitatea care nu-l lăsau să-și continue somnul. Făcu vreo doisprezece pași și rămase cu gura căscată de mirare, supărare și revoltă, toate în același timp. Gardul era din nou ca ieri, iar o mașină cu faruri aprinse stătea puțin lăsată pe partea dreaptă în grădina lui Ion.
– Ioanee, vină mă, să vezi gardu’ nostru, lua-i-ar dracu de idioți cu șoseaua lor cu tot!
O rupse la fugă înapoi în bucătărie și, fără să-i mai zică ceva, răsturnă cana mare plină cu apă peste căpățâna amețită a cumnatului.
– Ăă…, ce s-a-ntâmplat?, se ridică Ion ca ars, ștergându-și cu palmele crăpate, șiroaiele de apă de pe ochii căscați.
– Au stricat iară gardu’, hai să vezi!
Ajunși amândoi în grădină, câinele se mai potoli din lătrat, doar trăgea disperat să scape de lanț. Se vedea destul de bine afară și, ca prin minune, amândoi erau mai treji decât în oricare zi a săptămânii trecute. Vedeau bine și clar, dar din când în când îi mai traversa câte-un fior de teamă.
Mașina avea portiera din dreapta șoferului larg deschisă. Parbrizul dezlipit, plin de crăpături intinse ca pânza de păianjen, rămăsese ceva mai sus, pe traiectoria rostogolită, care șifonase tabla pe toate părțile. Cumnații ajunși lîngă mașină îi deteră ocol de vreo două ori, întrebându-l răstit pe șofer ce caută în curte străină. Liniște… Nu primiră niciun răspuns. Fără curajul de a vorbi între ei, Ion trecu de cealaltă parte a mașinii și ajutat de cazmaua, care ședea de ieri, ceva mai încolo, când începură reparația gardului, reuși să deschidă a doua portieră. Șoferul nu mișca, stătea înțepenit cu capul în volan; nici un airbag nu era umflat. Mirosul de benzină devenea din ce în ce mai puternic. Împreună scoseră cu grijă omu’ din mașină și-l întinseră pe pământul cu iarbă uscată. Era într-adevăr mort, așa cum bânuiseră cei doi, dar le fusese teamă să-o zică vreunul dintre ei.
– Uite și telefonul mortului! Dumnezeu să-l ierte! Ce facem acum, Ioane?, întrebă cumnatul după ce ridică de lângă mașină un telefon mobil.
– Sună la 112, ce mai aștepți? Sună de pe telefonul tău, p-ăsta dă-l să-i anunț rudele!, zise Ion autoritar și apelă primul nume din agendă: Andrei.
– Alo, aici la ieșisea din oraș, pe drumul spre București, în al doilea sat, chiar în curbă, a avut loc un accident de mașină iar șoferul este accidentat. Eu sunt un cetățean, Ion, care am găsit telefonul pe jos și m-am gândit să anunț rudele. Nu știu cine sunteți, dar poate-mi spuneți pe cine ar trebui să sun din agenda asta!, rosti Ion cu glas tremurând.
– Alo, se auzi, o voce de bărbat, ați sunat unde trebuie, sunt fiul lui, ajug acolo cât pot de repede! și închise telefonul.
– Nicule, adă tu din bucătărie o lumânare și aprinde-o!
Din prima mașină oprită, cu avariile aprinse, ceva mai jos de curbă, coborî un tânăr care traversă rapid panta șoselei și întră în grădină, oprindu-se lângă șofer. Cei doi îi spuseră atunci cum găsiră mort în mașină.
– Cu mine ați vorbit la telefon, eu sunt Andrei, fiul lui vitreg. O voi suna pe mama, nevastă-sa, să-i spun despre nenorocirea întâmplată.
– Sunai și la 112, interveni Nicu, trebuie să apară și salvarea, descarcerarea,…
– Vă mulțumim frumos, eu nu mai pot rămâne, trebuie să-mi nască nevasta!, spuse Andrei și smulse cheile din contactul mașinii tatălui, descuie portbagajul și luă dintr-o casetă metalică o geantă mică din piele ca cea de medic.
– Aici am câteva acte pe care îl rugasem să mi le ducă la București și, până să se dezmeticească cei doi, Andrei le dădu câte o bancnotă din gentuța cu acte, luă în piept dealul până la șosea, urcă în mașina lui, întoarse și plecă cu viteză înspre orașul de unde se auzea, apropiindu-se sirena salvării ori a poliției sau poate descarcerarea.
Feedback Motanov:
– șoseaua „se umpluse cu nenumărate valuri ca ridurile unei frunți de babă” – aș pune se vălurise ca fruntea unei babe, e mai simplu
– „O basculantă plină ochi cu pietriș ieși de pe drum și se răsturnă făcând așchii și surcele gardul din șipci al ogrăzii lui Ion. Norocul șoferului a fost că reuși să sară afară din cabină când simți că roțile înfrânate pluteau pe valuri. S-a ales numai cu ceva julituri și înjurături.” – în primul rând, se înțelege că ăsta e accidentul care i-a trezit pe cei doi, trebuie să rezolvi asta. în al doilea rând, perfectul simplu nu e potrivit deloc aici, cum acțiunea nu e nicidecum simultană cu trezirea lor, ci a avut loc cu câteva zile înainte
– „roțile înfrânate”?
– mișto asta „nu reușea decât să bolborosească câteva cuvinte rămase neînțelese până-n ziua de azi” :))))
– „așa cum bânuiseră cei doi, dar le fusese teamă să-o zică vreunul dintre ei.” s-o zică punct. se subînțelege că vreunul dintre ei. ai tendința să supraexplici.
– în mod normal, din explicațiile țăranilor, Andrei n-ar trebui să înțeleagă unde să vină (decât dacă presupui că e din acel oraș la care se referă explicațiile).
– „Din prima mașină oprită, cu avariile aprinse, ceva mai jos de curbă” – care prima, că e singura
– povestea se bazează pe faptul că fix Andrei din toată lista de numere e cel care știe că e ceva de furat în portbagaj, deci e cam deus ex machina potriveala
– puteai s-o scrii și mai bine!
