Povestire scrisă de un Narator Nărăvit
Patru fete, cu fețele netede, obosite, sau doar plictisite, stăteau într-o după-amiază de iulie, pe o bancă, lîngă rîu. Banca din scînduri vopsite într-un verde mohorît, era singura plasată pe chei, la marginea unui delușor artificial. Razele fierbinți loveau prundișul aleilor, arbuștii ornamentali, coroanele neclitite ale copacilor, iarba cosită care se usca în mormane fără culoare, pămîntul rondourilor crăpat de secetă, pînă și lespezile cheiului dogoreau în aerul încremenit, doar apa mîloasă, curgînd alene, răspîndea puțină răcoare. Se așezaseră pe rînd, una lîngă alta, mînate parcă de o necesitate misterioasă, fără să se cunoască sau să-și vorbească, iar acum, cu genunchii și șoldurile atingîndu-li-se discret, tăceau în continuare. O pasăre mică, cu penaj cenușiu țîșni dintr-o tufă, țopăi cîteva clipe lîngă marginea băncii, apoi se întoarse în umbra ocrotitoare. Atunci, prima fată, cea care stătea în capătul dinspre sud al băncii, o brunetă cu fața osoasă și nasul ascuțit își ridică capul și rupse tăcerea :
”Ce urîtă e vara-n oraș, toată lumea e plecată-n vacanță, numai polițiștii, măturătorii și gunoierii își fac de lucru pe străzi !”
Cea de lîngă ea, blondă plinuță, cu părul împletit într-o coadă groasă, îmbrăcată într-o rochie demodată din stambă albă, cu floricele verzi, oftă :
” La noi, în Mioveni, verile sunt mult mai răcoaroase !”
Bruneta scoase din poșetă un pachet de țigări și spuse pe un ton plictisit :
”Asta pe unde vine, prin Moldova ? Dacă ești din Mioveni ce cauți aici ?”
A treia fată își întoarse privirea care rătăcea pe suprafața verde-gălbui a apei:
” Las-o în pace, ce-ai cu ea, poate că a venit cu un scop precis !”
” Așa e, de unde știți ?” exclamă fata din Mioveni, ștergîndu-și fața cu o batistă pe care o ținea mototolită în pumn.
”Poți să-mi spui pe nume, eu sunt Marisa !”
” Ce nume frumos, parcă-i dintr-un film italian, spuse blonda și îi întinse cu timiditate mîna transpirată, mă bucur să te cunosc, eu sunt Mihaela, prietenele îmi spun de-obicei Miha !”
Fata brunetă suflă un colac de fum albăstrui printre buzele rotunjite și-l urmări cum se deșiră încet în aerul neclintit.
”Totuși, de ce ai venit ? Să te înscrii la facultate, să-ți vizitezi rudele, cauți un serviciu ? Eu mă numesc Marga, lucrez la poștă, e o slujbă stupidă, timp de opt ore pe zi triez scrisori și ștampilez avize de expediție, e un chin !”
Le întinse pachetul cu țigări. Marisa luă una și o aprinse, dar Mihaela refuză :
”N-am fumat niciodată, prietenele mele din Mioveni nu fumează niciuna!”
Marga ridică din umeri, iar cealaltă continuă:
” Mie mi-ar plăcea să lucrez la poștă, cred că e interesant să-ți treacă zilnic prin mînă mii de scrisori, grijile, necazurile, prieteniile și dovezile de iubire ale unor oameni pe care nu îi cunoști!”
” Nu e deloc interesant, la un moment dat îți înțepenește ceafa, începe să te doară capul și-ți vine să urli de plictiseală !”
”Poate că sunt eu mai neștiutoare, se scuză blonda, fiindcă n-am avut ocazia trăiesc într-un oraș mare. La noi, în Mioveni, găsești de lucru doar la fabrica de becuri sau într-un aprozar !”
”Dacă ar fi să mă angajez undeva, m-aș angaja la morgă sau plasatoare într-un cinematograf !”
”Eu una m-aș plictisi și acolo, gîndiți-vă să vezi timp de șapte zile același film, chiar de patru ori pe zi, plus duminica un matineu !”
” De ce într-o morgă, e de-a dreptul înfricoșător ?”
” Aș avea ocazia să văd bărbați goi !” chicoti Marisa și continuă : ”glumesc, de fapt ar fi un imbold, mă pregătesc să dau examen de admitere la medicină, anul trecut am căzut, a cincea sub linie !”
A patra fată, cea așezată la extremitatea de nord a băncii, cu părul șaten tuns scurt, îmbrăcată într-o fustă din denim spălăcit, tăcea, indiferentă la sunetele vocilor care se ciocneau în jurul ei.
Blonda se simți obligată să o atragă cumva în conversație :
” Ție nu-ți este cald ? Eu, una, mă topesc de căldură…ce-i drept, la Mioveni, nu-s veri cu temperaturi atît de năucitoare !”
Șatena nu-i răspunse, continuînd să tacă, cu spatele pe jumătate întors spre celelalte ocupante ale băncii.
Bruneta își aprinse o nouă țigară, își miji ochii ca să-i ferească de fum și șopti :
”Știți ce am poftă să fac acum ? Să stau dezbrăcată într-un hamac, cu un ventilator lîngă mine și să mănînc o cupă enormă, dar știți, una atît de mare încît să te apuce frigul doar cînd o vezi, cu înghețată de vanilie !”
” Mie mi place de ciocolată, cu o porție zdravănă de frișcă și sos, tot de ciocolată, peste !”
” Eu n-am voie dulciuri, pun imediat două-kilograme pe mine!”
”Mie-mi iasă coșuri peste tot, roșii, urîte, cred că-s alergică la ciocolată !”
Tăcură deodată, urmărind coroanele castanilor care începură brusc să se legene sub o adiere moale, capricioasă, stîrnită din senin.
” Poate va ploua la noapte, suspină blonda, nu pot nici să dorm de-atîta caniculă !”
” Nu plouă, căscă bruneta întinzîndu-și picioarele, nu-s semne de ploaie !”
” Tu ce crezi, Marisa, plouă în zilele următoare ?”
Pe delușor apăru Rudy, un bărbat de douăzeci și cinci-treizeci de ani. Purta pantaloni albi de doc și o cămașă înflorată, roșie cu rotocoale mari, albe, iar părul lui negru, des și neted, lipit de țeastă părea o cască lucioasă. Se ocupa mai ales cu furtul din buzunare, dar nu se dădea în lături să smulgă poșetele călătoarelor prin gări sau să intre cu forța într-o casă cînd proprietarii erau plecați. Ceilalți șuți îl porecliseră ”gagiul cu texte” fiindcă avea în orice împrejurare cîte ceva hazliu sau plin de substanță de spus. Își tîrșîia tălpile prin pajiștea proaspăt cosită și murmura plictisit înjurături la adresa celor care își țin economiile într-un seif. Cînd le văzu pe cele patru fete care stăteau pe bancă, se învioră și păși spre ele. Dădu ocol băncii, venind întîi dinspre spătarul cu vopseaua scorojită, apoi atacă dinspre partea însorită. Se opri, le privi lung, pe fieecare în parte, în timp ce fetele se strîngeau înghiotindu-se, mai mult mirate decît speriate și fluieră admirativ și fals.
”Leit un grup statuar…cele patru grații !”
Șatena, care nu scosese pînă atunci nicio vorbă, spuse pe un ton agasat, disprețuitor :
”Ce texte răsuflate ai…de fapt erau trei, asta o spun Homer, Hesiod, Ovidius în versurile lor!”
Rudy rîse și-și scoase mîinile din buzunarele pantalonilor, făcînd o reverență :
” M-ai prins, io am făcut liceul la seral, nu prea mă-ndemn la citit dintr-astea ! Îmi plac, în schimb, romanele polițiste…ai citit cumva nouă negri mititei ?”
” Nu erau zece ?”
” Al zecelea eram eu, taică-meu e din Congo, are moșii întinse, cu bananieri, portocali, arbori de pîine, de unt, de cacao…cînd iasă la plimbare poartă o țoală lungă din mătase aurită, pene de struț și călărește un elefant ca Tarzan !”
Vîntul începu să sufle mai tare, legănînd crengile castanilor moleșiți. O castană mică, necoaptă căzu la picioarele lor.
Șuțul făcu o strîmbătură și întrebă nerăbădător :
”Hai, gagicuțelor, care dintre voi e dispusă să vină cu mine la o înghețată?”
Cele patru fete se priviră scurt, iuți sclipiri ale irișilor căprui, verzi, bleu, cenușii și se ridicară deodată de pe bancă. Rudy rînji triumfător dar și puțin derutat, însă ele se apropiară și, ca la un semn, îl împinseră pe neașteptate, peste marginea cheiului, în rîu.
”E bună apa ?” îl întrebă cea de-a patra fată, șatena care nu-și spusese numele, iar celelalte rîseră lung privindu-l cum se ridică, cu țoalele ude și pline de mîl.
” Tîmpitelor, urlă el, încercînd să iasă la mal, mi-ați stricat blugii originali și cămașa de firmă, da’ staí că un io laba pe voi!”
Ele se strînseră una într-alta într-o formație defensivă, iar cea din Mioveni țipă rîzînd din mijlocul cercului de șolduri, coapse și piepturi nădușite:
” Scrie-i lui tac’tu din Congo să-ți trimită alta!”
Feedback Motanov:
– mi-e greu să cred că „grup statuar” e în vocabularul lui Rudy. dar asta face parte din problema mai largă a dialogului.
