„Literatura te pregăteşte pentru un anumit fel de a-ţi trăi viaţa” Interviu cu Simona Popescu

Interviu realizat de Simina Diaconu.

Duminică, 18 mai, la 16:00, în Puzzle, ne întâlnim cu Simona Popescu la Creative Writing Sundays. Ce privilegiu!

(Update: Simona Popescu coordonează acum un atelier de poezie!)

De ce au nevoie studenţii la Litere de la profesori ca să crească?

În general, studenţii, elevii, au nevoie de profesori care să le dea atenţie, să-i asculte, care să le dea încredere în ei înşişi. De asta aveam eu nevoie cînd eram foarte tînără şi încerc să nu uit, acum că sînt şi profesoară. Acum, că sînt scriitoare! Contează mult să fii pus în valoare de foarte tînăr, să ţi se dea măcar iluzia că ai putea fi în stare să faci lucuri grozave în viaţa ta, că merită să încerci. Mai departe, vezi tu… În adolescenţă m-am împrietenit cu nişte băieţi – Andrei (Bodiu), Marius (Oprea) şi Caius (Dobrescu) – care scriau poezie (primii doi mi-au fost colegi de clasă). Întîlnirea asta a fost, cred eu, decisivă. Noi patru duduiam de energie, de entuziasm, de revoltă (ca orice adolescent, într-un fel), eram foarte puternici împreună şi ne puseserăm toate speranţele în literatură ca salvare a noastră (ca oameni, vreau să spun, trăind noi într-o perioadă a îngenuncherilor de tot felul). Am avut atunci norocul să dăm peste nişte foarte buni scriitori, tineri pe atunci, Alexandru Muşina şi Gheorghe Crăciun. Ei, Sandu şi George, prietenii noştri mai mari, ne erau modele. Văzîndu-i, am înţeles că scrisul nu ne va aduce nimic în plan concret, material, dar ce sentiment al libertăţii, ce senzaţie ameţitoare că sîntem cetăţeani ai lumii largi, ca să zic aşa, şi apărători ai celei mai bune dintre lumi care e lumea literaturii!

Predaţi la facultate cursuri despre avangardă şi experimentalism. Ce credeţi că ar putea fi etichetat aşa din ce s-a scris la noi în ultima vreme (orice vreţi să înţelegeţi prin ultima vreme)?

În ultima vreme la noi? Nu mi-a atras nimic atenţia – nimic care să aibă de-adevăratelea legătură cu avangarda sau experimentalismul, deşi totul pare a avea o aparenţă vag avangardistă sau experimentalistă. Vorbim despre lucruri diferite. Un strop de ludic, de ironie, o piruetă de nonconformism verbal (în ultima vreme coborînd – prea jos – în zona doar vulgară) sau de punere în pagină, o trecătoare încrîncenare, o efemeră revoltă, risipită de primul premiu luat sau de prima cronică de îmbălsămare, nu înseamnă nici avangardă, nici experimentalism. Cînd vorbim despre avangardă, vorbim de o opţiune de viaţă, o opţiune filozofică, dacă vreţi, nu doar estetică. Ca să creez, poate, confuzie, să mai deschid o uşiţă (pe care n-o să păşim acum) spunînd că ultima avangardă se numeşte postmodernism! Cuvînt controversat, contestat la noi, din vîrful buzelor, mai ales de semidocţi. (Sigur, se vorbeşte deja şi de alteromodernism sau metamodernism, concepte interesante.)

Un cuvânt la modă e „inovaţie”. Ce ar însemna inovaţia în domeniile conexe literaturii – predarea literaturii, prezentări literare şi alte evenimente, promovarea cărţilor, editare?

Nu mă pricep la PR-ul inovator(ist). Uneori, sînt rugată de profesori de liceu să le coordonez lucrările pentru obţinerea gradului I şi, la sfîrşit, trebuie să asist şi la nişte lecţii predate în clasă. Unii profesori, poate şi din cauza musafirilor de la Universitate şi Inspectorat, pun la bătaie tot felul de inovaţii didactice formale. Din punctul meu de vedere, o mare pierdere de vreme, unele cu un efect de expresivitate involuntară. Ceea ce contează este substanţa, pasiunea profesorului pentru literatură. Asta da inovaţie, în lumea noastră şcolară plictisită şi plictisitoare: pasiunea! Asta da inovaţie în literatură, perpetuă inovaţie: pasiunea pentru ceea ce numim gîndire, indiferent de forma pe care ea, gîndirea, o ia!

Ce se poate spune pe scurt despre Figura autorului în proza românească a secolului al XX-lea? Când va fi pubicată teza dumneavoastră de doctorat?

Autorul ăsta, trebuie sa recunoaştem, e o… (mare) figură! Cartea care va ieşi din teza mea de doctorat susţinută acum un deceniu va avea un alt titlu. Şi nu despre „figura autorului” va fi vorba şi nici despre – doar – cel de secol XX. Va fi vorba despre oameni care scriu şi despre cărţile în care „figura” lor se vede cu ochiul liber sau doar în filigran. Dar el, autorul, trebuie să fie, într-un fel sau altul, prezent în carte pentru ca să mă intereseze pe mine. Acolo unde unii caută poveşti, alţii cunoaştere, alţii stil sau cine ştie ce, eu caut oameni, ca Diogene care, ieşind din butoiul său, umbla prin Atena, în plină zi, cu o lampă în mână, strigînd „Caut un om!”. Diogene Laertios, povestind episodul undeva în Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, făcea precizarea – deloc de neglijat! – că Diogene era în căutarea unui om cinstit. Citind cărţi, caut şi eu, dincolo de pagini (care trebuie să fie pline de miez, desigur) oameni, oameni cinstiţi. Oamenii cinstiţi, adevăraţi, sînt muuult mai puţini decît cărţile bune.

Nu mi-am publicat lucrarea atîţia ani pentru că n-am vrut să fie doar o teză de doctorat, ci o carte mai ciudată (cum scriu eu), cu subsoluri ample, cu fragmente de literatură pură, cu eseuri inserate în corpul textual – o carte despre, de fapt, ce este un autor din punctul de vedere al autorului care sînt, nu al doctorandei, nu al profesoarei de la Litere. Cît am scris la teză, am făcut şi tot felul de notiţe colaterale, un fel de jurnal, am deschis în computerul meu un fişier despre scris şi citit, tot felul de însemnări care s-au tot adunat în zeci de pagini. O să văd ce-o să iasă pînă la urmă!

Am văzut că la Harvard Business School se foloseşte literatura în cursuri despre leadership. Florin Iaru spune că literatura îl ajută să decripteze caracterele oamenilor politici. Ce feluri alternative de a fi utilă credeţi că mai are literatura?

Literatura te pregăteşte, în general, pentru un anumit fel de a-ţi trăi viaţa. Spune ce citeşti ca să-ţi spun cine eşti! Sigur, afirmaţiile mele sînt puternic bruiate de gîndul că se citeşte tot mai puţin sau, pur şi simplu, nu se mai citeşte. Aş putea reformula: „Spune-mi că nu citeşti, ca să-mi spun cine eşti (şi să fac stînga-mprejur)!”. Acum, sigur, poţi să faci stînga-mprejur şi în cazul unora care citesc te miri ce. Uneori îmi trece prin minte că mai bine n-ar citi deloc! Semidocţii sînt mult mai iritanţi decît cei care nu citesc, zău aşa! Cînd îi văd pe unii cum afirmă că nu le place poezia sau îşi dau cu părerea pe teme de literatură cînd ei au citit 10 poezii în toată viaţa lor sau doar 10-20 de cărţi, îmi vine să… să nimic!

Revenind la întrebare. Eu am nişte cursuri la un master de „Teoria şi practica editării“, destinat celor care vor să lucreze într-o editură, de pildă. Le spun studenţilor că pentru a fi nişte buni redactori au nevoie, de fapt, de un singur lucru: de gust literar (care există numai dacă ai o foarte serioasă cultură generală şi, mai ales, umanistă). Sigur, îi ajută iniţierea practică, tehnică, în redactare şi tehnoredactare, dar dacă gust literar nu e, nimic nu e! Degeaba publici o carte corect, dacă nu publici ceea ce trebuie! Unii vin de la alte facultăţi. Îmi dau seama imediat care sînt absolvenţi de Litere. Sînt altfel, mai mobili, mai creativi, mai prezenţi, pur şi simplu pentru că au citit mai mult, au avut ore de literatură comparată, despre marile cărţi ale lumii, de istoria literaturii, de literatură contemporană, de teoria literaturii. Cred, în continuare, că Facultatea de Litere e un loc bun pentru tot felul de meserii legate de creativitate. Am foşti studenţi care au făcut cariere în jurnalism, în publicitate, nu mai vorbesc de cei care au ajuns poeţi, prozatori, critici literari. Îmi pare rău că încă nu avem (ca orice facultate – din Vest – care se respectă) un master de creative writing. Îmi şi imaginez ce-ar putea ieşi dacă noi, cei cîţiva profesori care sîntem şi scriitori, am lucra cu studenţii care şi-ar alege doi ani de „studii aprofundate” de creativitate.

Literatura te ajută să vezi mai mult, să simţi mai mult, să-ţi creezi o „dicţiune a ideilor” (expresia lui Mircea Martin). Şi, sigur, cum zice Florin Iaru, îi citeşti mai bine pe oameni – inclusiv pe oamenii politici – cu tot cu scenariile lor, cu manipulările lor. Da, n-ar fi rău, poate, să se folosească literatura în cursuri despre leadership, management etc., ar mai ieşi și studenții de acolo de sub blestemul limbii de lemn (fie el de abanos sau de trandafir), că doar n-or citi numai business textbooks. Uneori am ţinut cursuri şi pentru studenţii de la secţia de AMS (Asistenţă managerială şi secretariat) din cadrul Facultăţii de Litere sau pentru cei de la Ştiinţele informării şi documentării (Biblioteconomie se numea mai demult). Primii ajung în birouri de secretariat, ceilalţi prin biblioteci. Era singurul curs de literatură printre cele de statistică şi management, biblioteconomie etc. Dacă la AMS nu mă mira, la cei care ajung bibliotecari mi se părea bizar că nu li se vorbea mai mult despre literatură (bibliotecarul fiind un om al cărţii, nu doar al arhivei sau al raftului de lemn!). Le pica bine! Entuziasmul lor mă entuziasma şi mă emoţiona de fiecare dată. Aveau mai mult respect pentru literatură, pentru scriitori decît cei de la Litere, şi dintr-un soi de complex cultural. Aveau un fel de… sfioşenie şi de aviditate să afle cît mai mult, să recupereze ce nu ştiau.

Vă referiţi des prin interviuri la subversivitate. Mai există după comunism, faţă de ce? De ce e bună, ce indică?

Subversivitatea e legată de cuvîntul „nu” (negaţie mai puţin frecventată de yesmanii de zi cu zi). Şi de refuzul compromisului, de la cel etic la cel estetic, de-atîtea feluri: de dragul banilor, pentru faimă (iluzorie) sau mai ştiu eu ce. În altă (dez)ordine de idei, cînd e la modă un nonconformism de faţadă, subversivitatea e în altă parte. În ziua de azi, subversiv e mai degrabă bunul simţ („bunul simţ ca paradox”, cum spunea Alexandru Paleologu). În lumea zgomotului, tăcerea. În lumea supra-expunerii, discreţia.

Povestiţi-ne puţin despre experienţa atelierului de scriere creativă din care s-a născut Rubik.

E o poveste lungă şi frumoasă. Dar am scris despre asta în prefaţa romanului! Am tot răspuns la întrebare. Să mă repet pe scurt? Iar? A început prin 2005, cînd m-au căutat nişte studenţi pentru ca să-mi propună un cenaclu literar – şi am ajuns să facem un fel de „atelier de creaţie” (pardon de expresie!). Ne-am găsit o sală mică şi ne-am întîlnit săptămînal vreo trei ani ca să scriem un roman, în condiţiile în care mai nimeni dintre cei prezenţi nu scrisese proză vreodată (unii, doar poezie). Pînă la urmă ne-am adunat, în timp, 29 de autori (nu-i mai adaug şi pe sudenţii de la Arte, prietenii noştri care au încercat să facă filmuleţe pornind de la textele noastre). La prima întîlnire legată de roman (după ce am renunţat la ideea de cenaclu) le-am spus că, după părerea mea, cel mai bine e să scrie fiecare cîte un capitol, folosind cît mai multe elemente din cele precedente, pe un subiect pe care îl cunosc foarte bine. Primul capitol – în care erau tot felul de cîrlige – l-am scris eu (de la o zi la alta). Ţin minte că, la început, au fost temele, nu personajele Şi temele sunau aşa: clubbing, muzici, fotografie, Bucureşti, studenţie. Epicul s-a adunat greu, pentru că fiecare o lua pe direcţia lui şi uita ansamblul. Aşa că a ieşit un roman cu mai multe straturi epice – palimpsest din care fiecare înţelege ce vrea. Pentru mine, Rubik e un roman al prieteniei, pentru alţii, un roman al freneziei sau al degringoladei etc. Pentru că ei erau foarte tineri şi perfecţionişti, pentru că visau să dea „totul” în capitolele lor, romanul e cam sofisticat, cam sufocant, poate preţios, cum sînt adolescenţii care vor să-şi depăşească vîrsta. Pe mine mă fascinează astfel de creaturi, puţin caraghioase, dar splendide în felul lor. Mai multe, în prefaţa la volum, prin interviuri. Poate doar să precizez că întîmplarea a făcut să am în acea vreme cursuri de creative writing şi la anul II şi la anul III. Deci, cu cei de la Litere, ne antrenam şi în timpul orelor de şcoală.

Am citit că editorul a vrut să schimbaţi titlul romanului Exuvii şi n-aţi acceptat. Cum decide un scriitor când să fie încăpăţânat şi când să ţină cont de feedback?

În general e bine să asculţi părerea profesioniştilor. Editorul avea, în principiu, dreptate. Şi eu m-am gîndit că e greu de reţinut titlul, că o să se bîlbîie oamenii cînd o să întrebe de el la librărie (şi-acum se mai trezeşte cîte cineva să mă gratuleze pentru frumoasa carte pe care am scris-o, Efluvii!), că e numai bun să fie uitat. Dar am avut convingerea că acest cuvînt care nu exista în dicţionare se va impune, va exista şi va avea o semnificaţie interesantă. Că oamenii au nevoie de el şi, poate, şi de cartea mea, care îi dă consistenţă.

Despre influenţa lui Alexandru Muşina, care v-a fost profesor la liceu, într-un interviu: „Datorită lui îi ştiam pe mai toţi poeţii optzecişti – cei care avuseseră şansa să publice în anii ’80. Adică eram contemporani cu contemporanii noştri, un lucru absolut necesar oricărui tânăr care alege drumul literaturii”. Puteţi să argumentaţi puţin îndemnul ăsta, pentru cititorii noştri scriitori debutanţi?

Alexandru Muşina nu mi-a fost profesor, a fost ca un antrenor (îi zicem coach? trainer?). Un scriitor tînăr trebuie să ştie pe ce lume trăieşte – lumea contemporanilor lui, nu doar cei din România! E vital, altfel te poţi trezi că eşti complet depăşit, vetust, „pe lîngă”. După cum un autor trebuie să fi citit cărţile cu adevărat importante ale lumii – proză, poezie, eseu, filozofie. Şi mai cred că un tînăr autor trebuie să fie plin de muzici şi de imagini din zeci de filme ale marilor regizori. Mai departe, să-şi cultive grădina, şi la propriu (dacă are!), şi la figurat, precum candidul Candide al lui Voltaire!