Povestire scrisă de Ana
Uneori în tren nu are loc nici o conversaţie între călători. Depinde însă şi de cum sunt aşezate locurile, dacă stai faţă în faţă cu altcineva, sau în compartiment, că atunci începe cheful de poveşti. Alteori, fiecare îşi vede de treaba lui.Unii citesc, alţii vorbesc la telefon, alţii adorm, alţii ascultă muzică…
Mai au loc unele schimburi de replici dacă se întâmpla ceva. Dacă are trenul întârziere, dacă se opreşte brusc în câmp şi stă acolo un timp, dacă se urcă nişte suporteri ai echipei Petrolul şi… ştim cu toţii cam ce fac suporterii într-un tren. Beau bere, fac gălăgie. Dacă e cineva care ar spune ceva, mai bine tace – toţi controlorii care până atunci te priveau dubios după fiecare oprire dispar fără urmă.
Ploaia se loveşte de geam şi se scurge.
Cafeaua din paharul de plastic parcă te îndeamnă la somn, parcă îţi accentuează starea de somn; nu te trezeşte nici ea pe aşa vreme. Te rezemi şi parcă te-ai ghemui lângă haina agăţată în cuier, într-un colţ numai al tău, privind pe geam şi ascultând muzică în căşti, cu trenul legănându-te plăcut. Ai vrea să citeşti ceva dar parcă nu te poţi concentra, nu reuşeşti parcă să intri în poveste, să fii atent la ce citeşti, fiindcă te pierzi în propriile gânduri şi ai tendinţa să îţi creezi propria poveste, combinând eventualele discuţii pe care le auzi în jur cu ce citeşti într-un paragraf şi să ai impresia că parcă ai fost absent dintr-o conversaţie a personajelor, că ai pierdut ceva important şi nimeni nu te pune la curent cu ce s-a întâmplat acolo în absenţa ta.
Faci ce faci şi ajungi în aceleaşi situaţii. Din nou pare că mai ai puţin şi ajungi în gara unde trebuie să cobori. Alţii se agită şi se aşează la coadă în faţa uşii şi aşteaptă aşa în picioare, cu bagajele lângă ei. Şi aşteaptă. Mult. De fapt mai e ceva până ajunge trenul cu adevărat în gara care a părut că se apropie în cinci minute de atâtea ori şi cu multe minute în urmă. La urma urmei, nu are rost să te grăbeşti prea tare. Eşti şi tu gata şi speri să nu plouă odată coborât în gară, dar nu se întâmplă aşa. Aştepţi să se ducă mulţimea, dându-te într-o parte şi lăsând-o să se scurgă pe lângă tine spre pasaj. Mai bine să ţi-o ia înainte, ca la o competiţie, decât să-i simţi deranjant în spatele tău, să-i simţi cum te presează ori să mergi mai repede ori să-i laşi să treacă înaintea ta. Oricum eşti derutat şi ce însemnaseşi şi localizaseşi pe hartă pare că nu are nici o legătură cu ce vezi înaintea ta odată ieşit din gară. Trebuie să stai o vreme pe loc şi să te orientezi. Dar pe străzi nu apare nici o plăcută. De unde să ştii unde te afli de fapt şi încotro să o iei?
Acolo, în sala plină de o mulţime de oameni, am ales să stau deoparte. Aş fi vrut ca timpul să se oprească sau să-l lungesc cât mai mult aşa, stând acolo şi ascultând profesorii, luând notiţe, afundându-mă în materiile înţelese şi neînţelese, aşternând fraze, frânturi de fraze sau expresii pe caiet, şi dispărând discret, neobservată de nimeni din acea mulţime pe care nu o înţelegeam, de care nu mă legam şi de care nu putea să îmi pese. Mulţimea ar fi putut fi cuprinsă din oricine altcineva; aş fi putut să mă aşez în orice altă mulţime, eu la fel aş fi procedat. Aş fi vrut să stau să uit de deruta mea, de întrebările mele, de frământările care nu-mi dădeau pace, aş fi vrut să stau aşa, având impresia că am ceva de ce să mă agăţ, şi să nu mă întreb cu cine aş putea schimba o vorbă, cu cine aş putea lega ceva, sau oare de ce nu mă afectează această imposibilitate de a stabili o legătură mai profundă cu cineva, fără să aştept ceva mai profund în urmă schimbării unor cuvinte din pură formalitate.
Unii m-ar fi acuzat că îmi pasă prea mult de studii, că neglijez alte aspecte, că nu mă distrez, dar adevărul era că nu ştiam cum, pentru că acele lucruri care ar fi trebuit să mă distreze nu mă distrau, ci îmi provocau derută. Poate dădeam impresia şi că ştiu tot, că sunt aia pentru care cursurile nu au secrete, când adevărul nu era acesta. Eu doar stăteam şi lăsam timpul să curgă, sperând să-l fac să stea, sperând în acelaşi timp să treacă într-un fel pentru a mai bifa încheierea unei zile. Până şi lucrurile neînţelese de la cursuri le treceam cuminte în caiet, sperând să le înţeleg mai târziu. Scriam pentru că altfel mă simţeam stingheră, pentru că altfel nu aveam ce face cu mâinile, pentru că altfel aş fi simţit că mă aflam acolo degeaba, pentru că mi-ar fi plăcut să fi spus eu unele lucruri pe care le auzeam la curs sau la seminar, pentru că aşa aveam impresia că realizez ceva îndreptându-mă într-o anumită direcţie, că aveam ceva de revăzut după ce părăseam acele săli şi acele locuri, singură cu gândurile mele. Vroiam să ştiu că am luat ceva din locul în care mi-am dorit să fiu, din locul pentru care muncisem atât să ajung.
Acum, în plină stradă, din nou stăteam deoparte, cu întrebările mele, în vreme ce în jur mulţimea râdea, discuta, îşi începea ziua sau nu-i păsa încotro se îndreaptă. Ajunsesem la destinaţie, în oraş, exact cum ajunsesem atunci la o altă destinaţie, la facultate, dar acum venea o altă întrebare la care oarecum nu te aştepţi: Bun, am ajuns, dar de aici, acum încotro?
Plouă mărunt. Opreşti pe cineva şi întrebi de un punct de reper aproape de pensiunea pe care ai găsit-o pe net. În acest caz, primăria.
– Din ce staţie să iei tramvaiul… păi, depinde unde vrei să ajungi…
Un răspuns care te face să te simţi că Alice în Ţara Minunilor, un răspuns care te face să vezi cât de absurd este totul. E amuzant după ce a trecut o vreme şi-ţi aminteşti sau povesteşti cuiva. E amuzant după ce te vezi aşezat confortabil în hotel, fără alte probleme, cu totul lămurit, după ce ştii tot ce ai nevoie despre împrejurimile în care ai treabă. Un răspuns care te bagă şi mai mult în ceaţă, care te derutează şi mai mult decât eşti deja, şi în acelaşi timp un răspuns atât de firesc şi de adevărat, pe cât de absurd este. Dar care pe moment chiar nu te ajută cu nimic.
Feedback Motanov
– nu înțeleg fraza „Mulţimea ar fi putut fi cuprinsă din oricine altcineva; aş fi putut să mă aşez în orice altă mulţime, eu la fel aş fi procedat.”
– sperăm după un iepure și după un anti-iepure aici „Eu doar stăteam şi lăsam timpul să curgă, sperând să-l fac să stea, sperând în acelaşi timp să treacă într-un fel pentru a mai bifa încheierea unei zile.” + nu contrazice/nu are legătură cu fraza dinainte și nu susține fraza de după
– logica nu e vizibilă nici aici „Scriam pentru că (…) mi-ar fi plăcut să fi spus eu unele lucruri pe care le auzeam la curs sau la seminar” poate dacă ai adăuga ceva de genul „dacă erau în caietul meu, erau un pic ale mele” – dacă tot e o proză în care totul se explică
– variezi persoana naratorului
– sunt probleme cu structura textului: călătorie generică cu trenul, poveste generică despre studenție, coborâre specifică din tren, zdrang, se termină textul.
– sunt niște teme care se repetă necontrolat – timpul, dezorientarea – și niște reflecții care n-au conținut, sunt banale: „Un răspuns care te bagă şi mai mult în ceaţă, care te derutează şi mai mult decât eşti deja, şi în acelaşi timp un răspuns atât de firesc şi de adevărat, pe cât de absurd este. Dar care pe moment chiar nu te ajută cu nimic.”
– ești un bun observator, dar dacă înșiri observații și atât, atunci plictisești. încearcă să pui calitatea asta în slujba unei povești specifice, cu personaje specifice, în care se întâmplă ceva anume (da, insist). am senzația că n-ai curaj, că încerci să te ascunzi pe după proză, te rog să fii mai îndrăzneață! și eternul sfat, citește cărți de povestiri, să ai referințe despre cum poate să arate o povestire bună.
