Sâmburele de avocado

Povestire scrisă de Monica, cu feedback de la Motanov

Privea de ceva timp paharul în care imersase pe jumatate sâmburele de avocado. Smulgându-şi absent câte un fir de păr din barba neîngrijită, se întreba dacă nu cumva pusese sămânţa invers. Avea să crească?

Nu auzi uşa deschizându-se.

-Tot acolo eşti? Ce naiba faci? Stai şi te uiti ca bou’, crezi că o să iasă dacă faci asta?

Nu se mişcă. O auzise de atâtea ori încât vocea ei devenise doar un altfel de ţeavă îmbâcsită care picura zi şi noapte.

Ce naiba ştia ea despre viaţă? Noaptea trecută avusese un vis. Ciudat ar fi fost puţin spus. Ud până la piele, desculţ pe strada pustie, având un sentiment deranjant că nu este singur. Îi era tare teamă, dar nu putea să alerge, aşa era visul, nu avea voie să alerge. Trebuia să urmeze regulile jocului, şi asta era una dintre ele. “Nu alerga!” La naiba, dar groaza îl sugruma, îşi simţea picioarele reci având parcă conştiinţă proprie, îndemnându-l să o ia naibii la sănătoasa că nu e de glumă.

Vedea lumini la ferestrele blocurilor, vedea clar oameni uitându-se la el, parcă spectatori la premiera unui film de groază. Doar că nu era un film, ori dacă era, el nu-şi aducea aminte să fi cerut un rol. Căci îşi dădea seama prea bine cine e actorul şi…

Pleosc! simţii pe ceafa grasă lovitura care îi dădu senzaţia a mii de ace străpungându-i pielea.

-Du-te naibii şi ia-mi ţigări, că se închide chioşcul, scuipă ea, cu mucul de ţigară lipit de rujul întins.

Înghiţindu-şi ura dar oarecum recunoscător că i-a întrerupt reveria sinistră, oftă făcând efortul de a se ridica.

-Dă-mi bani.

-Să-ţi dau, ai? Tu n-ai?! Aaa, domnu’ n-are bani, că în loc să-şi caute de lucru, se holbează la pereţi toată ziulica.

Ce naiba ştie ea despre viaţă? se întrebă el din nou, ieşind pe scara întunecată a blocului. Aerul rece de afară îl făcu să se chircească şi mai mult în haina de acum prea mică pentru dimensiunile sale. Primul strop de ploaie care i se prelinse pe chelie îi redeşteptă amintirea coşmarului de astă noapte. Îşi aduse aminte că încercase din răsputeri să se trezească, urla în somn şi-i părea că aude tot blocul, dar că nimeni – de ce oare? – nu vroia să intervină, să-l salveze. Ce naiba-l urmărea? Ce naiba-l vâna astă noapte? Parcă propria-i minte suferise de una singură un atac de amnezie protejându-se de teroarea nocturnă.

Bulbucându-şi ochii în stânga şi în dreapta, iuţi pasul spre chioşcul de după colţ, părându-i-se că atmosfera de noiembrie semănă prea mult cu cea din vis. Nu, în noaptea asta nu va dormi, va încerca să-şi amintească coşmarul. Trebuia să înţeleagă, simţea că doar amintindu-şi avea să uite şi astfel să scape de … Da, asta era, GURA EI îl urmărea în vis, hulpavă şi duhnind a tabac ieftin, cu rujul scurs printre ridurile ce-i înconjurau cavitatea ca o pânză de păianjen. Râdea de-i vedea şi amigdalele, râdea şi-l fugărea iar între dinţii cariaţi mesteca salivând sâmburele lui de avocado! Dracu’ s-o ia, urlă în sinea lui, deja e prea de tot, acum îmi controlează şi visele!

N-a avut nici măcar o zi frumoasă alături de ea, ai lui i-au băgat-o pe gât ca pe o sarma cu păsat, nici măcar una cu carne. Că e de familie bună, gospodină, cochetă, amuzantă. Ha, ha ha, auzi, amuzantă, poate doar în măsura în care îi determină pe alţii să râda de ea! rânji el în întuneric, mândru de gluma pe care ştia dealtfel că n-ar fi spus-o cu glas tare.

Zbrobind în buzunarul pardesiului pachetul de ţigări, îşi dori cu o pasiune de mult apusă să aibă în mâini chiar gâtul ei. Măcar un pic, s-o sperie un pic, să îi arate cine e şeful, să o facă să înţeleagă că l-a castrat efectiv cu gura aia împuţită, luându-i orice urmă de demnitate şi bărbăţie. Să-i închidă gura odată pentru totdeauna, să tacă, să tacă, SĂ TACĂ!!!

Ura colcăia acum prin venele lui precum gândacii prin cămara goală. Închise ochii pentru o secundă cu mâna pe clanţă. Trebuia să se calmeze. Trebuia să-şi vină în fire. Trebuia să facă un plan, să facă ceva să iasă din starea asta. Din căsnicia asta. Din viaţa asta.

-Gata, ai reuşit? Ţi-a luat ceva, nu glumă, să dai colţu’ după nişte ţigări! Unde dracu ai stat? Iar ai visat cu ochii deschişi? La ce, băieţică? La ce poate visa un bou mare şi împuţit ca tine?? îl întâmpină vocea ei, revărsându-se ca o lătură din sufragerie.

Doar sunetul vocii ei făcu ca gândacii să dispară de parcă nici n-ar fi fost. Intră în camera lui şi … Nu, NU!, urlă în sinea lui. Pe podeaua goală, zăcea zdrobit sâmburele lui de avocado. Sâmburele lui! Mort sub greutatea elefantină a soţiei, mort definitiv sub greutatea urii şi nepăsării. Fusese prima oară când el încercase să dea viaţă! Să dea şi el viaţă cuiva, să facă să pulseze ceva verde în grota asta cenuşie în care-şi pierduse anii. Ce naiba ştia ea despre viaţă? Când îşi pierduse serviciul îşi pierduse şi ultima fărâmă de stimă de sine, închizându-se între pereţii scorojiţi, rupând toate legăturile cu exteriorul. Dar timpul scurs de atunci îi vindecase rănile mândriei, şi într-o zi a simţit dorinţa puternică, carnală aproape, de a înfăptui şi el ceva. De a îngriji. De a iubi. De a se lăsa iubit. Chiar şi de către o plantă. Măcar de către o plantă! Teribilă premoniţie a morţii! îşi spusese înghiţindu-şi lacrimile. Şi acum, dorinţa lui de frumos, de proaspăt, zăcea inertă pe vecie, ucisă de răutatea gratuită a vitei de alături.

Ieşise din apartament lăsându-şi haina în cui cu bună ştiinţă, căci era sigur că nu va trece multă vreme până va fi găsit. Ei nu-i adresase nici o vorbă, o lăsase să mustească în continuare în faţa televizorului, să-şi privească telenovelele. Atât doar că de data asta ochii ei goi erau cu desăvârşire goi, căci gâtul frânt nu permitea ca viaţa să-i mai circule prin vene.

Feedback Motanov:

– „imersase”? aș pune (s)cufundase, sună mai firesc
– dacă e un pahar cu apă, nu se pune problema de pus sămânța invers sau neinvers, pentru că nu stă ca în pământ, înfiptă
– simți, nu simții; voia/vrea; de altfel. trebuie verificat în dex unde ai dubii
– nu-mi dau seama ce vârstă au personajele și legat de-asta nu-mi dau seama dacă replicile ei folosesc limbajul potrivit – ce nevastă îi zice „băiețică” soțului?
– „Teribilă premoniţie a morţii! îşi spusese înghiţindu-şi lacrimile.” imaginează-ți această scenă și recunoaște că e trasă de păr
– personajele tale sunt monocrome – unul e pur, celălalt putred, nu au complexitate
– dar ideea și simbolistica îmi plac, cred că trebuia să fie mai firească, mai apăsătoare și mai puțin exagerată