de Schtte
Ies de la serviciu. O-ho-ho, orele de lucru s-au scurs cu țârâita, foile din birou se adunau teancuri peste teancuri și nerăbdarea îmi schimbase fotoliul moale cu un scaun electric. Nerăbdare, pentru că abia așteptam să mă urc din nou la volanul mașinii recent cumpărate. Mă aștepta în parcare CRVul, de un albastru marin metalizat în care se oglindeau frunzele căzute de pe trotuar, scaunele de piele în care mă scufundam aveau funcție de masaj, bordul mă încuraja să bag cheia în contact, să apăs pe buton și să plec la drum lung. Pornesc. Sistemul audio îmi reactualizează playlistul și-mi selectează random melodia formației The Doors, Riders on the storm. Ce vremuri, ascultam aceeași melodie în facultate, cu colegii din camera de cămin, la boxele improvizate de noi pentru proiectul de la tehnică. Îmi amintesc că ni se terminaseră piesele și folosisem o sârmă, din bucata de slănină afumată trimisă de mama, de acasă. Bună idee, voi merge la mama, la țară. 200 de km dus, 200 întors, fac rodajul, le dau de veste vecinilor din sat că-mi merge bine, afacere la cheie, apartament în centru, mașină personală. – Ce băiat deștept are Zavastița!, vor răspunde ei.
Motorul toarce pe șosea ca o pisicuță, ajung pe europeană și scap un strigăt de … cum îi zice? Când mă dădeam cu sania și chiuiam, la vale, de bucurie și încântare … când săream peste vreo trambulină, mă roteam cu tot cu sanie în aer și-mi intra zăpada în chiloți, mă făceam cu julituri și degerături la mâini și picioare, dar mă urcam înapoi pe derdeluș hotărât să-l posed până la primăvară. CRVul se înfoaie în pene și-și ia zborul, de-a dreptul, peste asfaltul umed. Pasăre rară, construită să-mi fie utilă, să-mi provoace orgasme când o conduc, refugiu și armă de asalt în orice luptă corp la corp de branding.
La mama mă așez la masă, în prispă; e răcoare, aud cum burează de ploaie și-mi privesc de aproape bolidul. Mă întreabă când mă însor. Numerele de înmatriculare, provizorii, parcă prevestesc o ispravă: Be66666. – Are să vină și vremea aceea, îi răspund. Oare ce aș putea să asortez la culoarea mașinii? O blondă, brunetă sau roșcată? E cam abătută, mama. – Nu l-am văzut azi pe Coco, îmi zice. Îi povestesc de colegii de serviciu, de cumpărăturile pe care le fac săptămânal la hypermarket – să nu-mi mai trimită pachete, că mă descurc cu mâncarea – îi mai spun că am văzut-o pe Mița, fata lui Panciu, vecinul de la trei case mai încolo, e animatoare într-un bar. Cum adică? Îi servește pe clienți cu dulciuri.
Văd o umbră cum se apropie de mașină. Cred că e un curcan. I-l arăt mamei. – Ah, uite-l, bată-l norocul să-l bată de ușărnic, e Coco! Se uită în oglinda retrovizoare și-și dă creasta pe spate, seamănă al naibii de bine cu Smiley. Se învârte pe lângă vehicol și se oprește la portiera din dreapta, unde bate lumina becului și se proiectează un alt curcan, frate geamăn cu Smiley. L-aș pregăti de Paști, în smântână, cu usturoi, iaurt, o lămâie stoarsă pe jumătate, cu mămăliguță… Cred că mi-a citit gândurile, sau le-a bănuit, se înfoaie cu aripile în pământ, scurmă și face gălăgie, apoi teroare: se aruncă în proiecția de pe portiera mașinii și lovește cu ciocul în creasta nenorocitului de Smiley. Își dau amândoi cioc în cioc. Albastrul marin, metalizat, pălește la culoare, în ciuda stratului de ceară aplicat la spălătorie, rămân zgârieturile lui Coco și urmele loviturilor sale cu ciocul. După ce-l alerg prin curte cu un cuțit, hotărât să nu mai aștept atâta vreme până de Paște, mă calmez, răsuflu ușurat de nervi și de costurile de reparație. Mă-ntorc acasă cu orgoliul rănit. Mâine, din nou la muncă.
Feedback Motanov
– „e animatoare într-un bar. Cum adică? Îi servește pe clienți cu dulciuri.” :)))
– e simpatică povestea, nu prea am obiecții. putea fi și mai amuzantă dacă personajul se lua și mai în serios, dar poate nu asta urmăreai, pentru că, pe de altă parte, personajul are simțul umorului, deci nu se poate lua prea în serios
– mi se pare original ca o orătanie să-i vină de hac unui păun.
