INTERVIU CU MARIUS CHIVU

Interviu realizat de Simina Diaconu.

Cum duminică îl avem prizonier pe Marius la Creative Writing Sundays și nu mai e mult până la o nouă ediție a atelierului de scriere creativă, ni s-a părut un moment bun să-l luăm la întrebări.

Cum evaluezi tu literatura română din ultimii 20 de ani? E bogată, diversă, se citește, ajunge ușor la public, premiile sunt bune recomandări, e tradusă?

E o literatură relativ normală, mai degrabă adolescentină decît matură (comparaţi ce scriu prozatorii noştri de 30-35 de ani şi ce scriu cei englezi, germani sau nord-americani de aceeaşi vîrstă), nu foarte diversă (avea încă genuri neexplorate / subiecte neabordate), dar care produce cărţi-excepţii; prea puţin conectată la istorie şi la realitatea social-politică, aproape deloc preocupată de latura metafizică a existenţei; cu foarte puţini scriitori cu adevărat valoroşi (dacă sîntem sinceri cu noi înşine) şi cu foarte mulţi scriitori modeşti (avem mai mulţi poeţi buni decît prozatori); citită puţin de către cititorii interesaţi, cum e şi normal, mai degrabă de literatura străină; cu premii care uneori se dau şi pe merit dar care, comercial vorbind, nu înseamnă nimic; o literatură produsă „în casă”, pentru sine, cumva autistă, independentă editorial, nepăsătoare la public şi fără priză la trenduri, asta şi din cauza lipsei unei pieţe de carte normale (adică cu vînzări insignifiante şi cu presă aproape inexistentă), tradusă poate chiar mai mult decît ar merita…

(Foto: Ioana Bîrdu)

Cum știe un scriitor că ceea ce a scris (proză, poezie) merită trimis la o editură?

Dacă scriitorul e suficient de bun şi de experimentat ştie şi chiar simte cînd o carte e gata pentru a fi publicată. Dacă nu ştie, atunci editura îl va lămuri. Asta e ceva ce se învaţă şi cu timpul. De cele mai multe ori e o chestiune de răbdare. Cei mai mulţi se grăbesc şi publică o carte imediat ce au terminat-o de scris (mulţi nici nu iau în calcul ideea rescrierii), iar editurile se grăbesc şi ele, pentru că trebuie neapărat să aibă cît mai multe titluri tipărite pentru tîrgurile de carte. Pînă la urmă toată lumea pierde: şi scriitorul care şi-ar fi putut îmbunătăţi cartea, şi editorul care ar fi putut s-o marcheteze şi s-o vîndă mai bine, şi cititorul care se obişnuieşte în timp să aibă pretenţii şi aşteptări mici.

Dacă un autor a fost publicat, care e demersul prin care tu ajungi să scrii despre cartea lui?

Nu e nici un demers. Primesc lunar de la edituri noutăţile lor şi din teancul care se adună la mine în casă aleg săptămînal o carte despre care să scriu. Ce nu se vede din meseria de cronicar e faptul că în spatele fiecărei cărţi recenzate se află alte cîteva cărţi citite, uneori integral, parţial sau doar răsfoite, dar despre care fie mi se pare că nu merită să scriu, fie constat că nu am ceva cu adevărat de spus despre ele. Spre exemplu, citesc aproximativ 50 de noi cărţi de poezie anual, dar recenzez doar 7-8. E o selecţie personală care ia în calcul şi importanţa autorilor, şi genul cărţilor (voi prefera întotdeauna proza scurtă, romanelor, spre exemplu, şi foarte rar eseul), şi tam-tam-ul din jurul unor titluri, şi gusturile personale… Nu e nimic ezoteric în alegerea cărţii pe care ajung să o şi recenzez, e doar o selecţie personală. Iar dacă cineva îşi închipuie că editurile ar plăti ca să le recenzezi cărţile, înseamnă că e venit de pe altă planetă. Editurile noastre nu dau bani nici pentru fursecuri la lansări.

Se citește foarte puțin în România. Cum ai promova tu cititul?

Nu ştiu cum ai putea promova cititul într-o ţară unde oamenii termină şcoala fără să afle măcar la ce foloseşte cititul cărţilor. Eu am renunţat să mai predau la Facultatea de Litere pentru că studenţii pur şi simplu nu citeau. Îi întrebam la primul seminar care e ultima carte citită şi aveau probleme în a-şi aminti, nu ştiau nici măcar 10 nume de scriitori contemporani… Şcoala românească e un dezastru, iar asta pentru că meseria de profesor nu este cîtuşi de puţin respectată şi apreciată financiar, iar profesori ajung cei mai slabi absolvenţi, cei care nu au opţiuni mai bune. Sigur, există şi excepţii.

Vreau o listă de 10 recomandări de lectură, cărțile tale preferate. Altele decât cele din bibliografia atelierului.

Nu cred în liste de recomandări de lectură pentru că oamenii sînt atît de diferiţi între ei! E ca şi cum m-ai pune să recomand un stil vestimentar, o băutură sau o rasă de cîine de apartament. Fiecare descoperă singur, iar dacă n-o va face, asta e! Nu trebuie să citim cu toţii, nu e nevoie să fim cu toţi educaţi sau să ne amuzăm citind. Cine vrea, cine are nevoie să citească va descoperi singur ce gen de cărţi i se potrivesc şi ce autori îi „vorbesc”. Important e să fie curios, să citească şi să citească ce-i place, cît şi cînd îi place, să-şi facă din citit un obicei, cărţile să fie parte din viaţa lui în modul cel mai simplu şi mai lipsit de obligaţii. Să aibă cărţi în casă, să le poarte în geantă, să intre în librării – asta e important! Iar cei care spun „nu am timp de citit”, aceia se mint singuri, e ca şi cum ar spune că nu au timp să se fută sau să se spele pe dinţi. Cititul nu cere timp, cititul necesită doar curiozitate şi plăcere. Cunosc avocaţi familişti care lucrează 10-12 ore pe zi, inclusiv weekendurile, şi care totuşi citesc cîteva cărţi de beletristică pe lună. Pentru că le place, pentru că au nevoie, pentru că ştiu că e important.

Ești unul dintre coordonatorii atelierului nostru de scriere creativă „Rev de Pov”. Cum răspunzi la întrebarea „cum e posibil să predai creativitatea”?

Dar noi nu predăm creativitatea, nu se poate preda aşa ceva. Cel mai important lucru pe care eu şi Florin Iaru îl facem e să le arătăm cursanţilor cum trebuie citită literatura. Florin a şi venit cu o expresie: „creative reading”. Asta facem la acest curs, mai întîi citim, apoi scriem şi citim din nou. Un scriitor este cu atît mai bun cu cît este şi un cititor bun. După ce înveţi cum trebuie citit şi gîndit un text (atenţia la detalii, la subtilităţile de limbaj, la construcţia textului, cititul printre rînduri pentru a înţelege ce se află în spatele fiecărei replici/acţiuni, urmărirea efectelor etc.), abia atunci înveţi şi cum se scrie un text bun. Asta, fireşte, dacă ai şi ce scrie, dar aici noi nu mai avem puteri şi fiecare rămîne singur cu propriul talent, cu propria imaginaţie sau cu propria ambiţie. În principiu noi nu învăţăm pe nimeni să scrie, noi îi dezvăţăm de proastele obiceiuri, le arătăm cum să nu scrie.

Care sunt cele mai frecvente tipuri de greșeli pe care le fac cursanții?

Sînt multe, inclusiv gramaticale :) Dar cea mai frecventă problemă pe care o au, după faptul că nu au încredere în cititor, lăsîndu-l să înţeleagă şi singur, şi vor să spună ei totul, este aceea de a găsi perspectiva inedită, detaliul neobişnuit, elementul cu adevărat interesant al unei poveşti pe care vor să o spună, acel ceva care să o facă memorabilă, emoţionantă sau apăsătoare. Şi mai e ceva, faptul că vor să scrie şi se apucă de scris înainte de a şti despre ce este vorba cu adevărat în povestea lor. Mulţi scriu, şi scriu mult, dar nu pot reduce textul lor la o idee.

O altă temere legată de cursurile de scriere creativă ar putea fi că sunt un fel de pat al lui Procust și că îndreptările pe care le fac profesorii uniformizează prozele. Cum răspunzi la asta, e vreun pericol de mutilare a scriitorilor nonconformiști?

În primul rînd, calitatea acestui curs este faptul că eu şi Florin sîntem foarte diferiţi şi deseori oferim feedback-uri şi sfaturi contradictorii, aşa că nu există pericolul uniformizării, fiecare îşi alege viziunea care i se potriveşte. În plus, cum am zis deja, noi nu învăţăm pe nimeni cum să scrie, nu le oferim reţete, modele sau soluţii unice, noi le spunem, atunci cînd e cazul, de ce nu funcţionează ce scriu ei, indiferent de gen, subiect, perspectivă etc. Nu-i învăţăm să gătească cu toţii acelaşi fel de mîncare, le spunem doar de ce nu e gustoasă şi ce i-a lipsit fiecărei reţete în parte.

Tu ce ești, de fapt: critic, autor de cărți de călătorii, poet, profesor, hipster? Știu că ai un volum de povestiri încă nepublicat. Lămurește puțin identitățile astea.

Sînt, pur şi simplu, scriitor şi trăiesc din scris. Fac recenzii şi dosare tematice în Dilema veche – jurnalismul fiind jobul meu principal pentru care sînt şi plătit cu un salariu. Scriu poezie, proză şi cărţi de călătorie pentru că pot şi pentru că-mi place s-o fac, este modul meu de a mă exprima. Aşa am şi ajuns student la Litere – citind multe şi scriind eu însumi poezie şi proză în liceu. Propria mea literatură nu-mi aduce bani, dar am alte beneficii, pe lîngă cele de ordine interioară, inclusiv de imagine publică. Predau creative writing pentru că reprezintă o sursă de venit secundară. Precum critica literară, îmi place s-o fac şi cred că mă şi pricep. Dacă sînt hipster!? Asta nu e nici o meserie, nici o pasiune :) E-adevărat că port barbă, dar asta încă din 2011, de cînd m-am întors din Himalaya, deci înainte de a apărea moda. Revenind la literatură, anul trecut am beneficiat de o bursă în Suedia şi mi-am terminat volumul de povestiri la care lucram/mă gîndeam de vreo doi ani. Au ieşit nouă povestiri care sînt probabil cel mai bun lucru pe care l-am scris vreodată. Vor fi publicate în toamnă şi sper să găsiţi că nu seamănă cu nimic din ce-aţi citit la noi.