Povestire de Ili
A fost odată ca niciodată o floare de lotus, care trăia undeva pe meleaguri depărtate nepătrunse încă de om, într-un ecosistem în perfectă armonie și echilibru și de o frumusețe primordială captivantă.
Totul în jurul lotus-ului nostru își urma cursul firesc al existenței, fiecare ființă își avea rolul ei acolo și funcționa aparent conform unor legi naturale, specifice, ale comunității din care făcea parte.
Ceea ce făcea ca totul sa fie absolut magic era faptul că toate ființele acelea prezente acolo erau permanent interconectate, într-o relație perpetuă și dinamică una cu cealaltă, interdependente chiar, însă într-un mod firesc, necondiționat, fiecare dintre ele lăsând libertate de alegere și desfășurare celorlalte. În felul acesta, evoluția fiecăreia dintre ele era inevitabilă, iar legile în funcție de care se auto gestiona întregul ecosistem se modificau și ele într-un ritm destul de alert.
La începuturile sale, lotusul nostru fusese o sămânță străveche, de mii de ani, adusă cel mai probabil acolo de o boare de vânt, care i-a dat drumul de pe aripile sale undeva deasupra oglinzii infinite a eleșteului aflat în mijlocul peisajului acela mirific. Sămânța a plutit o vreme pe oglinda apei și s-a bucurat deopotrivă de pătura umedă, proaspătă și răcoroasă de sub ea cât și de mângâierea blândă și jucăușă a razelor de soare. A ascultat povestea lacului, apoi a pădurii străvechi ce-l înconjura, apoi a soarelui, a cerului, a păsărilor ce veneau să soarbă câte o picătură din miliardele de picături ce formau lacul, a fluturilor, libelulelor și albinelor ce străbăteau aerul încolo și încoace căutând parcă de fiecare dată ceva anume. Și într-o bună zi, când nicio poveste nu i se mai părea că aduce ceva nou, și când peisajul din jurul ei îi era atât de familiar încât începuse să se plictisească, s-a îmbibat cu apa din eleșteu și s-a lăsat lin să coboare către străfundurile acestuia, neștiind ce o va aștepta mai departe în călătoria sa cea nouă. Era însă curioasă și entuziastă și știa că orice s-ar întâmpla, va fi pentru ea o experiență de neuitat, pe care o va putea povesti mai departe urmașilor săi la un moment dat. În drumul ei lin către străfundurile lacului s-a întâlnit cu ființe încă necunoscute ei. A povestit cu mormolocii, cu peștii și cu plantele ce se găseau de data aceasta sub oglinda mângâiata de soare de deasupra capului ei. Iar pe măsură ce se adâncea, lumina se estompa, liniștea și calmul se așterneau din ce în ce mai mult în jurul și în sufletul ei, răcoarea o făcea să amorțească și chiar dacă s-ar mai fi întâlnit și în continuare cu vreun suflet în călătoria aceasta a ei magică, nu ar mai fi putut interacționa mai mult decât dând binețe prin prisma undei domoale pe care o crea în căderea ei liberă spre fundul lacului. A atins în cele din urmă și a receptat cu ultimele simțiri atingerea păturii moale și alunecoase de noroi de la fundul lacului. Din acel moment timpul pentru ea nu a mai existat, iar liniștea aceea profundă i-a permis să înțeleagă că poate alege singură orice și-ar dori să experimenteze, indiferent de natura experimentului ales, fără a-i fi teamă de orice transformare s-ar produce cu ea însăși. Au trecut între timp mii de ani măsurați undeva departe de acel ecosistem în patru dimensiuni prin care ea pătrunsese fără teamă, transformările ei interioare au făcut-o să înțeleagă faptul că în orice lucru există magie, indiferent de lumina în care poate fi văzut, iar faptul acesta a determinat-o să se transforme încet-încet și din punct de vedere al înfățișării exterioare. Astfel, din coaja aceea maronie îmbibată cu apă și scufundată în noroi, au început să crească rădăcini stabile ce și-au croit drum către adâncurile mâlului de sub ea. A început apoi să se înalțe din ce în ce mai mult, să se ramifice și să pornească pe un drum ascensional către suprafața lacului în care dormise pentru atâta timp. În calea ei către lumină și către aerul de la suprafața eleșteului s-a întâlnit din nou cu unduitoarele plante din străfunduri, cu peștișorii zglobii și cu mormolocii care organizau adevărate întreceri printre frunze longiline sau pe după bolovani de neclintit, ori se jucau zgomotos de-a crocodilii sau mumiile sau de-a sirenele și caracatițele, personaje din povești auzite de la părinții sau bunicii lor. De data aceasta însă, lotusul nostru a înțeles că toate aceste ființe zgomotoase nu mai erau aceiași mormoloci, aceleași plante sau aceiași peștișori de altădată, care îi povestiseră minunății însoțind-o pe ea, sămânța de lotus pe atunci, în drumul ei spre străfundurile eleșteului. De data aceasta avea ocazia să asculte noi și noi povești, care mai de care mai fascinantă și mai încântătoare și mai plină de viață și era extrem de încântată că pe zi ce trecea starea aceea de amorțeală de până atunci dispărea, toate ființele din jurul ei însoțind-o fericite să o cunoască și fascinate de apariția ei exotică, radiantă acolo printre ele. Ea însă, la rândul ei, se simțea fantastic, era o nouă experiență și părea că o așteaptă surprize nemaipomenite la fiecare pas, așa încât savura orice clipă în care încerca să capteze cât mai mult din farmecul minunățiilor magice care i se întâmplau.
Lotus-ul nostru creștea așadar pe zi ce trecea și la un moment dat s-a simțit din nou mângâiat de lumina refractată de oglinda apei, prin volumul căreia își croia acum drum de data aceasta în sus. Din nou lua parte la ceva înălțător, la dansul delicat și diafan definit prin contopirea muzicală a trupului său cu trupurile ființelor ce îl înconjurau și care, de îndată ce îi simțeau prezența acolo, veneau precum un magnet, atrase de ceva inexplicabil, care le îndemna să îl însoțească, chiar și numai pentru o bucățică de drum. Iar el se bucura cu toată ființa lui de prezența lor acolo, de dorința lor de interacțiune, de frumusețea diversității în toate formele și culorile ei.
Când în cele din urmă s-a ridicat la suprafața apei, a gustat din nou cu nesaț din aerul proaspăt din atmosferă şi a făcut din nou cunoștinţă cu generațiile noi de insecte și pasări care traversau văzduhul în lung şi în lat. Apoi i-a salutat voios pe arborii falnici care şuşoteau curioşi văzând apariţia aceasta nouă deasupra oglinzii lacului, a salutat cerul şi soarele şi a simţit la un moment dat că ar mai fi ceva acolo, în apropiere, nu ştia exact unde, însă avea un sentiment straniu de comuniune, de familiar, de confort în acelaşi timp. Încă nu realiza care poate fi cauza simţirilor sale din acel moment, însă era atât de îmbătat de tot ceea ce experimenta de la un timp, încât nu își focaliza atenția prea mult asupra acestui aspect. Zilele se scurgeau, nopţile la fel, iar nufărul nostru savura din plin momentele în care putea împărtăși cu prietenii din jurul său şi cu cei ce îl mai vizitau din când în când o multitudine de povești. Vizitatorii lui soseau de undeva departe, de unde poate ajunsese şi el acum câteva mii de ani, însă nu își mai aducea aminte. El înflorea pe zi ce trecea, atât la propriu cât şi la figurat, căci începuse să facă în vârf de tot cupe gigantice de un alb perlat, care în momentul în care se desfăceau împrăștiau o lumină, o căldură şi o mireasmă de neegalat prin locurile acelea.
Într-o bună zi, când credea că nimic nu îl mai poate surprinde, pentru că se acomodase deja destul de mult cu toate şi cu toţi, apăru la ceva distanță de el, deasupra apei, o siluetă care-i semăna destul de mult. Şi pe măsură ce silueta verde, cu frunze verde-albăstrui se ridica din ce în ce mai mult deasupra apei, lotusului nostru i se reactiva din ce în ce mai mult sentimentul acela de comuniune, de familiar şi de confort pe care abia îl percepuse acum ceva timp. Şi pentru că nu-şi dădea seama ce este dintr-o dată cu fiinţa aceea chiar acolo, în fața lui, s-a gândit să o întrebe, însă timiditatea din momentul acela sau poate grija excesivă de a nu deranja, l-a făcut să renunţe la idee şi a aşteptat să vadă ce se mai întâmpla în continuare. Era interesantă experienţa aceasta nouă, căci începuse să se întrebe întruna daca nu cumva ceea ce vedea acum în fața lui putea reprezenta o oglindă a sa sau nu. Daca ar fi fost aşa, ar fi putut, prin interacţiune cu cel din fața lui, sa-şi vadă propria sa evoluţie şi de fapt, ar fi putut să evolueze mai departe împreună, oglindindu-se unul pe altul. Lăsă însă gândurile să se deruleze mai departe pe negativul minții şi stătu în continuare în contemplare permanentă, aşteptând ca lotusul din fața lui să conştientizeze şi el prezența lui acolo şi să înceapă să interacţioneze în vreun fel. Şi iată că într-o bună zi, lotusul de vizavi își desfăcu şi el floarea sa nobilă, delicată şi extrem de frumos parfumată, de culoare roz. Cei doi se priviră reciproc, conexiunea se produse instantaneu, se admirară unul pe altul şi din acel moment deveniră fascinaţia locului acela în centrul căruia se aflau împreună de foarte mult timp, însă nu o ştiau nici ei. Pentru conştiinţa lor, acela fusese momentul în care s-au cunoscut, însă cate ceva din fiecare le şoptea câteodată în semn de reamintire, că se cunosc de o veşnicie şi că vor rămâne acolo undeva unul lângă celalalt pentru încă o veşnicie de acum încolo. Deveniseră în scurt timp foarte buni prieteni, şi se însoţeau în mod armonios unul pe celălalt pe drumul fiecăruia către evoluţie. Şi aşa cum fuseseră conectaţi şi până în acel moment, au rămas conectaţi pentru totdeauna, chiar dacă vreunul din ei sau poate chiar amândoi se va întâmpla la un moment dat conştient să dea uitării toate acestea.
***
Feedback Motanov
Probabil e o poveste pentru copii, dar chiar și așa e greu de urmărit – plictisește, e un peisaj, nu are originalitate. Încearcă și alt gen de povestire.
