De Ana-Maria
Luni, de noiembrie, a fost o zi obișnuită. Mulți au ieșit de dimineață. Doar pentru a accepta tot chinul ce se prelinge pe ziduri. Același pe care l-au dezbrăcat rapid, noaptea trecută, înainte de a se scufunda în case. Acum din nou. Curg în jos șiroaiele groase, înlocuiesc trupurile ce se uniformizează în chin și se scurge toată această mare gelificată, densă, în orașul subteran al tuburilor. Oamenii se așează nepăsători la semafoare. Gurile se cască. Sub ei. Într-o clipă sub ei, se cască tuburile și înghit. Se cască tuburi individuale care să-i ducă în marele oraș subteran.
De acceptare, s-au pierdut într-un colț de jăratic, unul din colții cerului.
Câțiva au plecat doar într-o simplă – poate doar ieșită din comun ( da, dar asta-i greu de imaginat! ) – plimbare. Au fost unele femei care s-au grăbit. Și unii bărbați care s-au îndreptat punctuali.
Trenul a mers, ca de obicei , tu pierdut în urlet. Apa a bulbucit acolo jos. Pasajul a fost apoi inundat. Treptele spre sus erau umede, fâlfâia lipsa, înlănțuia întrebarea. Era mai bine acum că șansa nu mai exista, mai confortabil de când el murise. Dar chipurile erau mai serbede.
Propriul chip; căuta, căuta.
Tangoul era în zilele alea. În jurul stâlpilor groși, rezistenți. Nu te poți sprijini decât pe ceea ce rezistă! – fusese adevărat atunci, era adevărat și acum.
Apoi, expulzarea – (din nou, nou învechit, nou zilnic ) – în lumină. Cineva a plâns, și de data aceasta.
Cerul din dimineața nașterii, dimineața, moartea ambalată că totul e frumos și că singura ta grijă sunt papilele gustative ale porumbeilor. Cineva se naște în oraș. Placenta care-l însingura s-a rupt – copil monstru, cu unghii enorme negre, mâini de bătrân, ochi de bătrân, a fost împins spre oraș. Și-a ajutat chiar și el să se rostogolească în oraș. Rostogolire încununată de aplauze; rostogolire de nota zece. Cineva s-a născut în oraș. Apoi orașul a îmbătrânit treptat, cu fiecare copil, secole de îmbătrânire.
Luni a fost o zi obișnuită. Asfaltul s-a grăbit sub pașii ei. Tangoul se dansa pe-atunci într-un cadru de biciclete. Apoi, da el murise. Dar strada s-a deschis vastă, lungă și a cuprins. Zi obișnuită. Uși s-au deschis, în săli s-a înghesuit, s-a ghemuit viața. Peste drum se ordona arhitectonic lumea, apoi cineva a hrănit porumbeii, pasionat, apoi îndârjit. Strada a înghițit valuri de studenți grăbiți. Varianta contemporană: cineva s-a pozat pozându-se. În interiorul sălilor viața s-a ghemuit în scaunele moi, negre. În sala îngropată sub clădirea masivă, viața se scufunda în câte-un scaun negru adânc. Apoi foile s-au strâns laolaltă. Sălile au expulzat viața din ele. Câteva uși, câteva figuri întârziate pe holuri lungi, luminate intermitent prin pânze de păianjen. Zâmbete stânjenite, uitate pe figuri mirosind a apă stătută. Și apoi se reia coborârea. Nu e cădere. Sau poate e o cădere voită. ( Conștientizarea deci! – Brațele se crispează, baricadează corpul.) Un canal verde, îngust leagă precum un cordon ombilical trupul omului de al vagonului care-l va reabsorbi în cele din urmă. Trupul vagoanelor se crapă gradual, se poate vedea pielea plesnită, dârele de sânge crescându-și debitul. Drumul spre casă.
Drum spre casă. Luni a fost o zi obișnuită. Înspre un tu pierdut în urlet, fata brunetă a vorbit cu cealaltă despre diverse și din când în când și-a aranjat părul în geam. Un oarecare bărbat între două vârste, se cunoștea după geamantanul mare, fusese în afara orașului, de unde se întorcea. Pe scaun: fețe pestrițe. Ceasurile se verifică la fiecare minut. Metroul înaintează acum. Într-o stație, cei ce au coborât au fost înlocuiți de alții prea puțin diferiți de ei. Cineva vorbește la telefon, gesticulând agitat. Asta atrage atenția unui grup de liceeni care încep să râdă. Zâmbetele le rămân aninate de perechea care se îmbrățișează lângă cel cu geamantan mare. Lângă ușă, mătușa sau mama – nu se poate ști – drege hăinuța unui băiețel ce privește curios firele încâlcite din interiorul pereților stației.
E singurul atent la ce a fost atentă și ea.
O simplă frâna bruscă face ca unii să râdă ușor jenați: poate că și-au atins vecinii. Cei mai chibzuiți doar s-au înfășurat bine în jurul barelor de metal. Metroul curge pe șine, buimac, legănându-se, aproape îmbătat de o priveliște pe care o mai întâlește, e drept, nu foarte des. Fata brunetă a vorbit cu cealaltă despre diverse. Un oarecare bărbat, între două vârste, se cunoștea după geamantanul mare. Ceasurile s-au verificat constant. Metroul înaintează acum. Cineva vorbește la telefon, gesticulând agitat. Asta atrage atenția. Lângă ușă, mătușa sau mama, încă drege hăinuța băiețelului ce privește curios firele din interiorul pereților stației. Metroul a curs mereu, încetinit brusc, o vreme, apoi și-a reluat treptat ritmul adecvat, mai ales după ceea ce-a părut o simplă frână bruscă tuturor.
Mai puțin băiețelului, care privea. Tot ce privise și ea. Încerca să deslușească drumul propriu al fiecărui fir din mănunchi.
Cei din dreptul geamurilor măsurau indiferenți viteza, cu care se lăsau deplasați, în ghemul de fire care se făcuse tot mai deslușibil, tot mai ordonat, fiecare cu ale sale. Ochii erau însă crispați, îngroziți – ca și cum ghemul, acum bine ordonat, nu le dădea suficiente asigurări – de întâlnirea cu cineva, într-un mod spontan, care să iasă din tiparele cunoscute. De posibilitatea ca firele să se încâlcească haotic. Astfel luni, zi de noiembrie, a fost o zi obișnuită.
Joi, Alina a fost identificată de mama ei la morgă.
***
Feedback Motanov
minus:
– mi-a fost foarte greu să parcurg primele 2 treimi. e prea codificat, prea sincopat. riști să se perceapă ca o sumă de ifose („De acceptare, s-au pierdut într-un colț de jăratic, unul din colții cerului.” ei, hai!). keep it simple. nu scrii ca să fii neînțeles, nu? trebuie să existe o cale de mijloc între lizibilitate și stil
plus:
– mi-a plăcut „Placenta care-l însingura s-a rupt”
