Povestire trimisă de Radu
În Pustiul Albastru nu e nicio linie, nu e niciun semn. Nu există drumuri, nici oraşe pe care să le unească. Nici ape care curg, nici ape care stau. Pustiul Albastru e tăcut. Şi bătrân. La fel de bătrân ca moartea. În el nu se aud nici consolări, nici cântece, nici voci care să aline. Nu simţi decât mirosul greu de putregai şi-un gust amar în dosul limbii. Acolo nu bat nici vânturi, nici ploi nu răpăie. Nu există nimic distinctiv. Totul e uniform, pare că un singur atom s-a replicat şi a umplut spaţiul.
Undeva, pierdut în imensitatea albastră, cineva păşeşte. Eşti tu! E primul tău pas. Cât a trecut de atunci? Nu ai de unde să ştii. În lipsa oricărei schimbări timpul îşi pierde semnificaţia.
Dar asta nu contează. Întoarce-te la tine! Întoarce-te atunci! Păşeşte! Nu eşti singur, lângă tine mai e cineva. Umblă odată cu tine, cu mişcări egale, simetrice, ca în oglindă. Te întrebi cine e. Îţi e oare prieten, duşman sau e indiferent? Două sperietori negre, fiecare umbră a celuilalt, rătăcind în lanul albastru.
Din când în când îl studiezi cu coada ochiului. Observi că şi el face asta. Curiozitate? Prudenţă? Mergi mai departe! El te urmează cot la cot, umăr la umăr, între timp s-a mai apropiat puţin. În urma ta nu rămâne nimic, albastrul e intact. În urma lui acelaşi lucru. Nici unul nu spune nicio vorbă. Şi mergi, mai departe, tot mai departe sau poate mai aproape, cine ar putea spune, până când o senzaţie ciudată te învăluie. Un soare îţi răsare-n mâna stângă. Inconştient cobori privirea. Între degetele tale se cuibăreşte o mână albă, mică. În prelungirea ei, o soră.
Te simţi bine. Ai pe cineva alături. Călătoria e lungă şi plictisitoare şi în plus nu există niciun drum. Oricum nu contează încotro mergi, ştii doar că trebuie să continui. Creierul adormit ţi-a eliberat picioarele de durere şi nu mai simţi oboseala. Abulia te scuteşte de lipsa scopului, de absenţa destinaţiilor. Puţina voinţă rămasă e concentrată pe cea care te însoţeşte. Uneori ai impresia că încetineşte, că rămâne în urmă. Într-o zi se va opri. Te temi de ziua aceea, dar ştii că va veni. Ziua în care tot nu vei afla încotro te îndrepţi şi pe deasupra vei fi singur.
Până atunci mai e îţi spui. Dar cât de tare de înşeli. Continuă să mergi. Nu privi nici în dreapta, nici în stânga, nici înapoi. Refuzi? Atunci priveşte. Priveşte înapoi. O transpiraţie rece ţi se scurge pe piele când o vezi şi simţi cum corpul tău întreg devine ţeapăn, de metal. Ai vrea să te întorci, să o ridici, să-i spui că drumul tău nu s-a încheiat. Poate că al tău nu, dar al ei cu siguranţă da. De acum eşti singur. Continuă!
Păşeşti şi azi la fel ca-ntotdeauna. Nici acum nu ştii de ce. În spatele tău nu rămâne nicio urmă, albastrul e intact. Paşii sunt la fel de tăcuţi. Din ea ai mai păstrat o icoană tulbure mânjită de culori străine, un soare strecurat în mâna stângă şi anii lungi de tovărăşie miraţi şi ei că încap în câteva secunde.
Îţi simţi scheletul tot mai flasc, ca lutul înmuiat, carnea şi muşchii îşi pierd coeziunea, oasele se îndoaie. Te simţi denaturat. Ai pierdut până şi aparenţa umanităţii. Cu toate astea, deşi nu mai poţi să calci, te târăşti ca o amibă imensă cu mii de nuclee-n destrămare. Dar nu mai e mult, rezistă!
Şi nu-ţi fă griji! Când drumul tău se va-ncheia şi el Pustiul Albastru va rămâne la fel de uniform.
Pustiul Albastru rămâne mereu neschimbat oricâţi l-ar străbate. Poate că nu-l vom uita niciodată, dar el cu siguranţă ne va uita pe noi.
***
Feedback Motanov
Minus
– e o proză, cum să zic, unidimensională. nu se schimbă nimic, nu are decât un personaj nespecific, e mai degrabă un fel de eseu pe tema singurătății, dar parcă nu mă apasă, nu mă deprimă cât poate ar fi trebuit, pentru că simt și o preocupare estetică, ca și cum naratorul vrea să fie o singurătate în cuvinte frumoase. nu simt disperarea și nici suficient progresia, agravarea
Plus
– Mi-a plăcut: „Între degetele tale se cuibăreşte o mână albă, mică. În prelungirea ei, o soră.”
