Povestire trimisă de Cristina
– Pot să am o cafea?
– Exista un automat pe hol. Da, trimit pe cineva să vă aducă…dar tremuraţi?
– N-am…n-am, fumat azi….
– Luaţi o ţigare. Relaxaţi-vă, doriţi un doctor? (semn din cap „nu”). Atunci să reluam. Aţi declarat că nu ştiţi unde vă aflaţi în noaptea de 10 iulie, anul curent.
– Da, nu-mi mai amintesc. Probabil am dormit toata ziua. Merg vara pe la petreceri.
– Era o zi de miercuri.
– E interzis să te-mbeţi în mijlocul săptămânii?
– Nu (zâmbet sarcatic). Doar că aş vrea să-mi spuneţi, din ce vă amintiţi unde eraţi la orele 23, mai precis, în acea zi.
– Probabil dansam.
– Unde locuiti, singură, sau în altă parte?
– Cel mai sigur unde stau şi da, singură. Da, când vreau să-mi fie bine dansez, oriunde. Am mai scris toate astea în trei declaratii.
– Toate sunt imprecise. Dar vad cu nu aveţi ceva în plus mai concludent, de adaugat, faţă de precedentele.
Lia are un are o expresie plictisită dar, în spatele privirii aparent absente are o atenţie la pânda. E un vanator, nu prada, în interogatoriul care îi este luat. Parul îi cade peste ochi şi-i ascunde privirea febrilă, nespălat de ceva vreme. E blond, lung, neîngrijit, cu radacini nevopsite. Îmbrăcată într-un trening ponosit, cu tenişi vechi, pare un copil al străzii.
– În regulă, mai trebuie să rămân? Intrebarea vine cu un ton arţagos, stingând
tigarea fumată pe jumatate în paharul de cafea băută. Are buzele crăpate, parcă de arşiţă.
Politistul, deşi tânăr, e obişnuit cu lucruri şi oameni de genul ăsta, totuşi ceva îl intrigă. Fata care are doar trei ani mai puţin ca el este dintr-o familie bogată, cu parinţii despărţiţi, care nu s-a interesat până-n momentul actual de ea şi anchetă. Ştie că a făcut balet dar s-a lăsat, are închiriată însă o sala de dans. Adică o fostă sală, pentru ca arsese fără niciun motiv în seara despre care se pornise ancheta. Specialiştii nu puteau spune exact nimic, daca fusese un accident sau era vorba de incendiere premeditată. Nu existau urme, nu se putea şti inceputul.
– Mai am o întrebare? De ce aţi păstrat sala? O ţineaţi inchisa de un an an. Nu mai aveaţi cursante de multă vreme, reiese din anchetă. Dumneavoastră nu mai mergeaţi sa repetati pentru ca eraţi internată la dezintoxicare. E probabil să aveţi o amnezie legată de acea perioadă, dar nedumerirea mea este, la ce vă mai trebuia sala de dans? Credeati că veţi reveni la ea?
– Sala mea de dans e tot ce am. Da, nu-i a mea, am luat-o cu chirie şi sunt în urma cu plata, ca n-am bani. Ştiu ce credeţi dar ai mei nu-mi dau nimic, de cand cu internarea…dar la sala ma voi reîntoarce, dansul e totul pentru mine. Si am nevoie de sala sa repet. Voi mai da lectii ca sa-mi platesc chiria, doar să mă lăsaţi în pace să-mi rezolv treburile.
– Bine. Puteţi pleca…vă doresc să aveţi succes.
Din lipsa probelor, a rezultatului clar al expertizei, a timpului scurs şi dinincăalte motive dosarul a fost închis cu o rezoluţie neclară în care se menţiona „accidental”. Poliţistul avea senzaţia stranie că nu întelege de ce îşi distrusese cineva ceva la care ţinea, fără să aibă vreun câştig (nu-i aparţinea şi despagubirile de la asiguratori au mers la proprietar).
In plină iarna se întorcea pe întuneric spre casă, trecuseră câteva luni de când terminase lucrul la dosarul „sala de dans”, înca se mai gândea uneori la fata blonda cu aerul pierdut, o pisica vagaboandă ce n-ar fi intrat într-o casa. Chiar având una. În lunile astea primise şi câteva telefoane la care nu raspundea nimeni de partea cealaltă. Dar i se intampla frecventaşa ceva, şi să fie înjurat, sau ameninţat. Parcă era mai des aşa, să-l sune cineva şi apoi să tacă era un lucru mai rar. Se grăbea spre casă, era lihnit de foame si obosit. Spera că-l astepta Miruna, soţia lui, cu ceva cald la masă.
Coborând din maşina ridică ochii spre fereastrele apartamentului si le văzu luminate. Foarte puternic. Toate.
***
Feedback Motanov
minus
– lipsesc multe diacritice și sunt niște greșeli de editare care ar fi dispărut la recitire – deci de fiecare dată când scrii o povestire, recitește-o de 2-3 ori
– exprimarea personajelor: „- Pot să am o cafea?” Can I have a cup of coffee? În engleză e cu have. În română, nu. În limbaj natural, merge mai degrabă o formulare eliptică – Se poate o cafea?. La fel cu „doriți un doctor” și altele.
– comportamentul personajelor nu e coerent cu rolul lor – anchetatorul e prea grijuliu, adică nejustificat de grijuliu. El are o anchetă dus la capăt, nu o curiozitate personală de urmat. Iar ea pare și agasată și deschisă la confidențe în același timp. Ce spune ea poate fi ușor un prilej de întrebări suplimentare și încolțire, dar polițistul nu profită de oportunități – nu e un ping pong firesc între ei. Dacă el e o cârpă, trebuie să înțeleg de ce e așa.
– indicațiile de mișcări, mimică se pun în paranteză doar în teatru, în proză de obicei apar sub forma „spune ea, cu un zâmbet sarcastic”. Sau într-o propoziție separată.
– despre ce e povestea? o fată cu o părere proastă despre ea și-a incendiat simbolul pasiunii ei – dansul. Și mai departe? rămâne în coadă de pește.
plus
– forma în care aflăm lucruri despre personaje prin dialog, nu prin descriere (deși ai insistat și pe partea asta)
– e structurată bine, problema e că nu iese povestea
