Povestire de Mădălina
M-am apropiat de ușa din capătul coridorului. Pașii mei scârțâiau peste grinzile putrezite din lemn și mucegai. În față, o ușă înaltă cu un fel de tapet cărămiziu și zgâriat pe alocuri de niște gheare îmi trezea un fior nebănuit de nimeni. Vata din constituția ușii se ițea printre acele deschizături sfîșiate. Avea forma unei ogive medievale ce conserva perfect mirosul greoi de mucegai și vremuri aproape istorice trecutului meu. Tocul ușii și chiar în dreptul unde se uneau cele două grinzi mici care formau ogiva erau roase de carii, presărând astfel o culoare în plus ce îmi sărea în ochi și contrasta cu atmosfera sobră. Mânerul ușii era incredibil de alungit și prezenta niște caneluri largi în care erau scobite fel de fel de modele circulare și linii intersectate. În partea scurtă a mânerului, ce se lipea de ușa grea, era desenat un soi de dragon antic în jurul căruia gravitau inegal niște rădăcini de ginseng chinezesc.
Am deschis ușa de lemn cu o oarecare reținere și cu mișcări lente, regulate. Scârțâitul prelung transmitea o undă surdă în toată încăperea provocând o gravă disonanță și un ecou puternic, chiar strident. M-am speriat pentru o clipă, însă mi-am revenit rapid de la momentul producerii impactului zgomotos. O cameră mai degrabă lungă decât lată mi se înfățișa din nou dinaintea ochilor nelămuriți ce scrutau diurn acest spațiu. Lumina crepusculară pătrundea prin fereastra înaltă, gotică și se ascundea după vitraliile putrezite și înecate de praf. Din pricina rozetelor multicolore ale ferestrei lumina se lăsa cernută ca printr-o pânză, evidențiind într-o maniera subtilă praful ce plutea în aer.
De-a lungul camerei, pe peretele din partea dreaptă era așezată o mobilă foarte veche din mahon, strălucitor odinioară, ce îmi redeștepta nostalgii trecute. Câteva dulapuri, cu uși imense aduceau mai degrabă cu stilul constructiv din perioada barocă, prin folosirea frecventă a liniilor curbe ce marginalizau într-un fel extremitățile ușilor mobilierului și bogăția ornamentelor,a cizelurilor, ce constau în petale și sepale cu vârfuri colțuroase și imperfecte, făcând ca ornamentele să pară realizate cu o stângăcie desăvârșită. O vitrină se afla la mijlocul peretelui scrijelit de o tapiserie verzuie, murdară și îmbâcsită de praf. În acea vitrină translucidă, am surprins câteva volume de căți destul de groase, cu aceleași coperți de un cărămiziu roșiatic, închis, niște stofe, fâșii de muselină de culoare piersicii,cioburi de bielouri sparte, lângă cele întregi ce înfățășau diverse animale sălbatice, o colecție de soldăței de plumb cu baioneta neagră și uniforma roșie, câteva casete nici, rămase probabil de la inele sau cercei, un sipet micuț ce avea capacul deschis, căptușit pe interior cu o pânză grena și un soi de jucării din alamă și cupru răsfirate pe fiecare raft.
Două divane voluminoase, dar nu prea lungi, dispuse tocmai în capătul celălalt al încăperii împrejmuiau o măsuță joasă din palisandru, circulară și cu trei picioare ce erau curbate la bază, de o culoare neagră-vineție. Un mozaic ciudat era imprimat pe suprafața lucioasă. Câteva linii perpendiculare, dispuse ca într-un vârtej semănau cu simbolurile naziste. Pe măsuță era o carte deschisă; cam pe la jumătate era evidențiat cu un creion un proverb în limba latină: ”Cogito, ergo sum.”
M-am așezat pe unul dintre cele două divane, tăcută și cu privirea înghețată, ațintită înspre podea unde se zărea o pată roz-cenușie, spălăcită, ce se întindea de la intrarea în încăpere până în mijlocul camerei. Mi-am amintit brusc, acea scenă îngrozitoare a copilăriei mele. M-am ridicat încet și cu mișcări total absente realității, am aprins focul în șemineul alb, de marmură peste care era așternut un strat gros de praf și m-am regăsit într-o postură asemănătoare unui trecut ce aparținea altei persoane parcă.
Râsetele unui copil răsunau în întreg conacul; picioarele mele jucăușe și trupul flexibil se contorsionau printre cele rigide ale adulților din casă. Mă holbam cu un soi de curiozitate și cu gura căscată la specia procurorilor cu fețe rotunde ca de țânc și gâtul scurt, înconjurat de un guler încrețit, continuat apoi de corpul rotunjit ca de balon, avocați trufași cu nasul în vânt, indiferent de multitudinea proceselor pierdute de clienții lor prin acele tribunale sobre și plicticoase, ratați ai meseriei în general și artiști de toate soiurile, mânjiți pe chip de un zâmbet superficial și grotesc, trădat de privirile sticloase și înțepătoare aruncate neinițiaților, cu un simț al umorului dus până la ironie atunci când sprâncenele sumbre se împreunau într-o manieră delăsătoare, superioară. Figurile crispate și rânjetele subtile ale doamnelor fardate peste măsură, purtând acele crinoline voluminoase care mi se păreau că ocupă spațiu inutil, mă oboseau și mă făceau să mă feresc din calea lor căci mă puteau mătura imediat cu acele ținute clopot. Un aer ușor de dezgust mă cuprindea, văzănd ce se petrece la parterul conacului. În camera de la intrare erau servite pe măsuțe mici și înalte antreurile și băuturile alcoolice usor diluate cu sifon, în salon domnea un aer de petrecere insipid mie, iar în grădină aleile, luminate din doi în doi metri făceau să pară drumuri de foc peste care își purtau pașii atâția oameni necunoscuți; aceștia comiteau un sacrilegiu la adresa mea și a tot ce era legat de amintirile copilăriei mele de până atunci.
Însă acest aer de dezgust fu alungat de sunetul claviaturii unui pian, așezat în salon. Două mâini albe, dezvelite, făceau ca degetele fragile și lungi ale unei doamne să alunece grațios peste clapele pianului, încântând auzul învitaților din acea seară cu melodia ”Fur Elise” de Beethoven. După ce sfârșise bagatela, femeia, printre aplauzele celor invitați se retrase la etajul conacului de unde nu mai coboarâse.
Serata se încheie și toată adunătura de intelectuali ai secolului își ia tălpășița fiecare la casa lui când ceasul bătuse deja ora douăsprezece noaptea. Casa rămâne pustie și într-o deordine devastatoare. Am urcat scara de lemn dispusă în semicerc și am zărit trupul mamei mele zăcând neînsuflețit într-o baltă sângerie lângă ușa înaltă din capătul coridorului. Încremenită, mi-am luat ochii pentru o clipă de la corpul fără viață și am observat tapetul cărămiziu sfâșiat de câteva tăieturi de cuțit, apoi mută de stupefacție mi-am aruncat privirea din nou asupra trupului incert și înțepenit. Ochii îi erau surprinși de groază și spaimă, chipul albit și buzele voluptoase vineții, imi strecurară în suflet puternice simțăminte de teamă. Priveam cu ochii goi, nelămuriți ai unui copil, sângele rece ce se prelingea până în dreptul picioarelor mele și cu un gest inconștient am dus mâna la ochii ei și i-am inchis. În nebunia celor întâmplate, am deschis ușa cu mișcări frânte și printre lacrimi insonore am apucat mâinile purpurii și rigide, târândui- trupul greu, neînsuflețit în cameră. Frigul din încăpere mi-a inghețat și mai mult spaima, pe lângă sunetele înfricoșătoare ale vântului întețit și ploii hipnotice de afară. Câte un fulger surd brăzda cerul întunecat, trimițând pentru câteva clipe, prin fereastra înaltă, o lumină ce evidenția imensa dâră de sânge de pe podeaua rece.
Printre zeci de sughițuri și lacrimi, am aprins focul în șemineul îngust, după care m-am așezat pe divan în fața flăcărilor ce radiau unde de căldură înspre fața mea rotundă. Priveam ca într-un gol lumesc la aceste flame portocalii; pupilele mi se dilatau pe măsură ce mă concentram cât mai adânc asupra flăcărilor ce executau un soi de dans sub trosniturile lemnelor umede. O amuțeală totală se lăsă în cameră, timp în care am observat o carte pe măsuța circulară din fața mea. Am întins mâna tremurândă deschizând cam pe la jumătate și mi-am tras trupul mai aproape chinuindu-mă să citesc ce scria în nota de subsol a paginii, după care cu gesturi nebănuite și dezcordate am subliniat cu un creion în repetate rânduri o propoziție fără sens, a cărei explicație am gasit-o mai târziu într-o paranteză. Nu am înțeles mare lucru așa că am lăsat creionul de-o parte, privind îndelung spre foc.
***
Feedback Motanov
minus
– „un fel de”, „aproape”, „niște”, „oarecare”, „destul de”, „parcă”, „ușor” – nu e nevoie de ele, nu te eschiva, nu atenua, e mai bine să fie specific, precis. Sau încearcă să reduci din numărul lor.
– „vremuri istorice trecutului meu” – istorice față de trecutul meu, dacă trebuie neapărat. și mai apare formularea asta ciudată „mișcări total absente realității”. și iar „aer de petrecere insipid mie”.
– „Tocul ușii și chiar în dreptul unde se uneau cele două grinzi mici care formau ogiva erau roase de carii” – cine erau roase: tocul și (porțiunea din) dreptul etc sau grinzile? + un car, doi cari, în contextul ăsta (nu o carie, două carii) http://dexonline.ro/definitie/car/6588
– ce e un canel? Dar un stil constructiv? Cum poate o tapiserie (țesătură) să scrijelească un perete? „sprâncenele sumbre se împreunau într-o manieră delăsătoare, superioară” – delăsătoare nu pare a fi potrivit în context
– rădăcinile de ginseng nu par să aibă o formă specifică, deci nu cred că ai putea să le recunoști într-un desen (e minor, dar trebuie să te gândești să nu sune fals pentru cititorul care își imaginează tot ce scrii tu)
– foarte multe determinante care îngreunează lectura și sună strident – „impactul zgomotos”, „ochii nelămuriți”, „scrutau diurn”, „vitraliile putrezite” (plus că sticla nu putrezește, cred), „stângăcie desăvârșită”, „lacrimi insonore”, „gol lumesc” etc
– praf, praf, praf, peste tot e praf
– la un moment dat ai trecut de la imperfect la perfect simplu, apoi la mai mult ca perfect , apoi la prezent – atenție la concordanța timpurilor, adică la cum se desfășoară în timp o acțiune/un pasaj față de alta/altul
– ai o obsesie pentru gesturi: „cu mișcări lente, regulate”, „mișcări frânte”, „gesturi nebănuite și dezcordate”
– în concluzie: descrieri excesiv de detaliate, în care cititorul se pierde, și din care foarte multe nu sunt relevante, exprimări defectuoase, nu ai o idee clară despre ce vrei să spui, care e povestea – o femeie intră într-un conac și are flashbackuri despre o crimă dintr-o copilărie de secol XIX? Avem un dragon pe ușă, un citat în latină. Sunt prea multe „indicii” (și care nu se potrivesc). Dar chiar și fără, e prea puțin un singur eveniment pentru o povestire, nu e o evoluție de la punctul A la punctul B.
plus
– curiozitatea pentru vremurile trecute e un lucru bun, dacă te documentezi mai mult poți folosi asta împreună cu atenția la detalii pentru crearea unui fundal veridic într-o proză, dar trebuie să înveți să dozezi și să te gândești mai mult la poveste.
