Autor: Daniela Habără
Un fir de păr îi atârnă pe mâneca largă din pânză topită. Se leagănă în ritmul paşilor ei. Aproape că îl văd cum se chinuie să rămână agățat acolo, cum îşi înfinge ghearele în țesătură. Aproape că îl aud gemând.
Prostule! Cum ai reuşit să cazi? Cum o să trăieşti fără să-i atingi pielea, fără să-i simți parfumul, fără să-i auzi visele?
Dacă aș merge mai repede aș putea să iau firul ăla prost de păr fără că ea să simtă nimic. L-aș chinui până mi-ar spune ce o face să râdă, ce îi place să mănânce, unde se plimbă, ce citește, pe cine iubește, ce muzică ascultă, de câte ori a plâns, dacă îi place înghețata de vanilie, ce culoare este eșarfa ei preferata. Tot.
Simt că numele ei începe cu A. Ana, Adelina, Anastasia, Adriana, Andreea.
Ana.
Probabil are ochii albaștri. Și da, sunt sigur că-i place înghețata de vanilie.
Merge încet pe Magheru. Nu vreau să se oprească. Aș putea merge la doi pași în spatele ei toată viața, fără oprire.
Are părul șaten și lung, o fustă roșie care atinge pământul și pe care o ţine cu mâna dreaptă și o bluză din pânză topită. O ie. Cred că a fost a străbunicii ei. Miroase a trecut și a Dior.
Firul de păr mă privește ironic. Cu ultimele puteri reușește să-mi zică: Prostule! Cine se îndrăgostește de spatele unei fete?
Gata, a căzut. Am călcat pe el cu putere.
Nu e spatele unei fete. E spatele ei.
Ar trebui să mă apropii de ea și să-i spun ceva.
Bună! Frumoasă ie ai, a fost a străbunicii tale?
Ciudat.
Hei, ai idee cât e ceasul?
Stupid.
Bună, scuze, ai vrea să bei o cafea cu mine?
Penibil.
Ar trebui să fiu sincer. OK. O să-i zic adevărul:
Bună, merg în spatele tău de câteva minute şi sunt fascinat de tine şi de ia ta. Mi-am imaginat că te cheamă Ana și am avut o conversație cu un fir de păr. Al tău, da.
Poate o să-mi zâmbească.
Poate o să mă creadă nebun.
Poate îi plac nebunii.
