Autor: Octavia Treistar
La începutul anilor ’70 bântuia o modă cu accente folclorice, care nu m-a ocolit, dimpotrivă. Abia acum îmi dau seama că era, poate, un reflex al inconştientului colectiv la celebrul miting din 1968. Eram tânăr reporter la Radio, Redacția Culturală, și proaspătă mămică de fetiţă „decreţel”. Realizam emisiunea „Ateneu”, consacrată culturii de masă… Alergam pe coclauri să aduc la microfon brigăzi artistice, echipe de teatru, de dansuri, meşteri populari, pictori naivi în mare vogă, cenaclişti din toată ţara.
Bine, dar, Copilu’? Nu la bunici – care încă lucrau, ci la creşa săptămânală, iar soţul, inginer, construia socialismul pe un şantier dintr-un judeţ limitrof, tot cu orar săptămânal.
Sâmbăta după-amiază, când ne adunam tustrei, îi anunţam care era programul duminical: un festival la Giurgiu, Ploieşti, Piteşti, Buzău etc. Poate că singurul avantaj al acestor deplasări (pe lângă bucuriile inerente cunoaşterii ţării şi a unor oameni deosebiţi) era acela că puteam să cumpăr din provincie unele obiecte de îmbrăcăminte originale. Industria socialistă producea confecţii în serii uriaşe şi puteai să te întâlneşti cu rochia sau taiorul tău pe acelaşi coridor sau pe acelaşi rând la teatru. Pentru copii, problema era şi mai gravă. Decretul din ’66 a prins nu numai femeile nepregătite, ci și toată producţia destinată lor: de la cărucior şi pătuţ, la haine, încălţăminte, lenjerie, chiar jucării. Să ajungem la ie: simplă, ieftină, albă cu râuri negre, comoară achiziţionată dintr-o deplasare la Târgovişte.
Pe Calea Victoriei, magazinul Romartizana oferea comori mai rafinate, mai stilizate; spre norocul meu, am găsit un compleu roşu brodat cu negru, fustă şi ilic, model Cooperativa Tismana.
Altădată, pe vremea Sânzienelor, am poposit într-un cătun uitat din Apuseni, cu ocazia inaugurării unui muzeu sătesc. Toţi localnicii, cu mic, cu mare, au sosit îmbrăcaţi în port popular. Mi-au plăcut mult ilicele bogat brodate, de catifea neagră, asemănătoare celor purtate de fetele de la Căpâlna. N-avea nimeni de vânzare, însă, o inimoasă învăţătoare mi-a promis că o să-mi cumpere unul de la apropiatul târg de la muntele Găina. L-am purtat cu drag.
Garderoba artizanală a familiei s-a completat cu o ie pentru Ioana, asemănătoare cu a mea, continuată cu o fustiţă tot albă, cu bretele şi râuri pe poale (motiv de interes și pentru celelalte mame, la serbarea de sfârşit de an, la grădiniţă).
În fotografia colegului Stelian Tăbăraş cu poeta Grete Tartler (Starea Civilă se afla la doi paşi de Radio) apărem în poză şi noi, în ţinutele noastre folclorice. Întrebat apoi cine sunt cele două din poză, mama şi copilul, Tăbărelu’, cu umorul lui dens, răspundea: „Cin’ sa fie? Rudele noastre de la ţară!”
Ia călătoare a ajuns la Berlin, în URSS şi în China. Nu cu mine. Nişte tovarăşe cu funcții de răspundere, trimise peste mări şi ţări, au fost, probabil, sfătuite să se îmbrace şi cu ceva naţional. Cum şi pentru ce ocazii interne să aibă în garderobă acest articol? Promovarea în funcţii excludea ieşirea din canon. Doar nu voiau să fie considerate regaliste!
Peste ani, n-am rezistat şi i-am cumpărat iubitului nepot, Octavian, un clop maramureşan, de la Muzeul Satului.
– De ce nu-l laşi să-l poarte, mamă?
– Cum să-l las, să mi-l deoache lumea?!
