Ania Blăjan (corespondentul nostru special, hi hi) povestește ce și cum a văzut la TIFF.
Mă întreba o cunoștință care n-a călcat nici din greșeală pe la TIFF „cât de bune îs filmele din Piața Unirii, de stăm și înghețăm ca proștii acolo, pe scaune de plastic”. I-am spus că-i iau eu un bilet, să își răspundă la întrebare. În Unirii, indiferent ce film se proiectează, te duci în primul rând pentru atmosferă. Da, se mai întâmplă la Cluj să se scoată ecranul în stradă pentru un meci, dar în rest, TIFF rămâne singura ocazie să te bucuri de filme în aer liber.
Și ce filme! Cel proiectat în deschiderea festivalului – Amanții Pasageri – a fost o comedie cum n-a mai făcut Almodovar de hă hă hă, iar cel de închidere – Kon-Tiki – a fost minunat, m-a făcut să mă gândesc mult și bine cum de ajung mai degrabă în cinematografe filme ca Viața lu’ plăcintă.
Una peste alta, Rev de Pov a fost și anul ăsta la Festivalul Internațional de Film Transilvania și acum plânge că s-a terminat.
Mi-au plăcut la nebunie filmele Epoca Aluminiului și Goana după Gheață, ambele din categoria EcoTiff. Înainte de Goana după Gheață a vorbit un reprezentant al Ambasadei S.U.A. în România… în română. Bine, cu fițuica-n față, dar în română. Tot gheața a făcut mulți oameni să vină la proiecție cu păturoiul proprietate personală de acasă.
După ce în prima sâmbătă a festivalului, TiffMeteo s-a lăsat păcălit de vremea instabilă emoțional din Cluj și filmul din Piața Unirii s-a mutat la Casa de cultură a studenților, m-am sucit și eu și m-am dus să văd un film din competiție – Deflorarea Evei van End – o comedie olandeză despre o familie cu grave probleme de comunicare, care găzduiește un elev neamț pentru două săptămâni.
Am văzut și Condamnat la viață, un film care n-aș fi crezut că-i românesc dacă nu vedeam imagini din Sighișoara.
În rest, mi-am cam căutat răceala cu lumânarea în Piața Unirii.
Nu! m-a impresionat în mod deosebit. E un film despre referendumul care urma să decidă în 1988 soarta preşedinţiei lui Augusto Pinochet, când liderii opoziţiei au apelat la directorul de creație Rene Saavedra pentru a le conduce campania. Cu resurse minime şi sub observaţia directă și pe alocuri violentă a acoliţilor despotului, Saavedra şi echipa lui pun la cale un plan îndrăzneţ pentru a câştiga alegerile şi reușesc să elibereze ţara de sub opresiune.
În ziua în care am chiulit de la TIFF pentru concertul UB40 m-am simțit vinovată și am încheiat seara la o bere pe terasa de la Casa Tiff, un loc minunat care ne ține de urât în cele 355-356 de zile în care festivalul nu-i.
Am văzut și două filme lungi-lungi, de 2 ore juma’: Foxfire – pe care l-aș fi rezumat la 60 de minute, să fie mai digerabil, și încă unul așa de bun că nici nu mi-am dat seama cum a trecut timpul. Nici nu-i de mirare că a câștigat festivalul și că a trebuit să mă dau de două ori peste cap și să apelez la pile și relații să le găsesc prietenilor mei bilete la ultima proiecție. Da, vorbesc de Corabia lui Tezeu, pe care e musai să-l vedeți.
Îmi pare nespus de rău că nu l-am dus pe Motanov la proiecțiile de la castelul Banffy, dar sper că motanul intelectual s-a bucurat de concertul Sofa Surfers și de expozițiile din cadrul festivalului. Mie mi-a plăcut mult proiectul fotografic al lui Petruț Călinescu, Mândrie și Beton, pe care mai aveți timp să-l vizitați până în 16 iunie la Piano Cazola Gallery.
