Era sfârşit de ianuarie. Iarna nu fusese foarte grea şi nici nu se preconiza a fi. Motanul meu credea însă altceva. Şi eu aveam mare încredere în motanul meu, pentru că în nenumărate rânduri demonstrase că e un pic paranormal. Aşa că mi-am pus o haină mai groasă. A dat din mustăţi nemulţumit. Am mai pus una. A strâmbat din năsuc… Încă una peste. „Ntz”, a emis… Deci încă una şi încă una şi încă una, până i-au rânjit mustăţile. Încercând să îl mângâi în semn de mulţumire, m-am rostogolit, la cât eram de îmbrăcată, şi aproape că m-am sufocat. De atunci, sufăr de înfofofobie.
