Încălecă pe-un butoi şi se rostogoli la vale până la Dulcistreța, cântând de bucurie şi copleşit de gândul măreţ că n-o să mai fie singur de Dragobete. Ajuns la locul primei lor întâlniri, rămase mut de uimire. Dulcistreța se afla în faţa lui, sforăind dizgraţios sub un salcâm, într-o baltă de noroi. Nu mai rămăsese nimic din gingaşa făptură de altădată. Părul ei albastru ca valurile mării se rărise de la atâta vopsit şi decolorat cu perhidrol, iar râtul ei – acum cât un cartof – duhnea a ţuică de prune. Pântecul se rotunjise peste măsură, ajungându-i până la gură, iar în jurul ei moţăia leneşă o suită de purceluşi gălbiori. Uitându-se în jur, observă că nici pădurea nu mai era aceeaşi, fusese defrişată, iar în spatele ei se construise o sală de sport luxoasă, pentru sătenii din comună. În acel moment, Mistreţul nostru, mult prea prietenos, blând şi fraier – să-i spunem, simplu, Nelu’ – avu o revelaţie: petrecuse mult prea mult timp în casa Ţigăncilor. Trecuseră trei ani porceşti…
