Povestire scrisă de Georgiana Codrescu, premiată de Iulian Bocai la concursul trimestrial de povestiri – „Inteligența puțin quirky a vocii narative este foarte bună aici, ca și naturalețea, iar povestea tranziției sexuale e nouă. Deși tema are mai degrabă un potențial sobru, schimbarea de la feminin la masculin reușește să fie și amuzantă, chiar dacă textul e mai mult personalitate decât poveste. Personalitatea însă e suficientă să te țină în el”.
Un plan B nu-ți garantează nimic, dar e bine să-l ai. În cazul meu, ca să fiu fericit sau cel puțin să nu mor, am decis să devin bărbat. Și, dacă nici asta nu mergea, să mă mut în Groenlanda. Ce legătură are una cu alta? O să vă explic imediat. Dar mai întâi este important să știți despre mine că îmi plac pisicile și căldura, iar acum tocmai am fost tras cu sania de nouă câini disperați de foame, la -30 de grade, spre locul în care am plantat mai demult o capcană și acum o să verific dacă am prins ceva. Tocmai am făcut o copcă, fiindcă între timp prima s-a astupat, și da, e aici. O focă drăguță, cu mustăți. Uitați-vă la ea, ce pistrui albi și simpatici are, mânca-i-aș năsucul. Simpatică și înghețată bocnă. O s-o fac tocăniță diseară, în loc să o pup în bot și să-i dau niște Whiskas. Dar ce să facem, așa e viața. În fine. Să vă spun cum a început totul.
Aveam cam paișpe ani când bărbații s-au dat prima oară la mine. „Vai, ce sâni mici și drăguți ai, ca niște buburuze. Ce faci diseară? Vii pe la mine la cămin? Colegul e plecat și putem bea ceva, vedem un film”. Băutura era Tanita de ciocolată și filmul Forrest Gump, văzut până la jumate, că apoi eu mă prefăceam că adorm și el că nu știe ce face, dar își pune prezervativul și termină. Pe la miezul nopții, mă ridicam și plecam, mergeam pe jos până acasă, oricât de departe eram.
Uram machiajul, mi se părea că mă murdăresc pe față. Uram să mă epilez, mi se părea că e o chestie inventată de ăia cărora le plac doar minorele. Uram rochițele roz, de păpușă, chicotitul rușinat, privirea lăsată în jos, ascultarea interesată, glasul moale și înțelegător, călcatul rufelor și, într-o oarecare măsură, gătitul. Nu mi se părea nimic interesant din dramele fetelor de vârsta mea. Nu te place? Move on. Ai găsit ceva la reduceri? Să-ți fie de bine. Nu știi ce să faci cu acneea? Dă-ți foc. Nu, serios, cui îi pasă? E ca și când s-ar îngrijora Planeta Pământ de o crăpătură în asfalt pe strada Teiul Doamnei, la numărul 14. Ești superbă, deal with it.
Nu mă integram și pace. Ce făceam, însă, era să încerc să mă împrietenesc cu băieții, să ies la fotbal cu ei. Dar, din păcate, mai mult mă ignorau, chiar dacă mă lăsau pe teren sau se uitau la mine așa, ca la o curiozitate. Primeam pase doar dacă mingea ajungea din greșeală lângă mine. Atunci nu mai intervenea altcineva să o ia și strigau: „Hai, Diana, dă-i! Dă-i! Dă-i odată!” Cu ceilalți băieți nu făceau așa, deși se mai băteau uneori. Parcă aș fi vrut și eu să mă bat.
Ghinionul a fost că nu mi-au plăcut niciodată matematica și informatica. Dacă îmi plăceau, probabil aș fi avut mai multe șanse să stau printre băieții deștepți, să vorbim despre teorii și demonstrații, compilere și pull-request-uri, iar ei poate ar fi fost mai puțin misogini. Dar n-am avut noroc și am stat mai mult printre băieții din curtea școlii, care chiuleau și fumau în spatele sălii de sport. Vorbeau despre mașini și fete, dar și despre mers la munte, animale sălbatice, farse pe care le făceau prietenilor, despre cum scapă de părinți și îi mint ca să obțină ce vor, despre jocuri video sau petreceri și tot era mai interesant decât cu colegele.
Nu am avut o relație până la douășpatru de ani. Nu mă atrăgeau fetele, mi se păreau plictisitoare, iar pe băieți îi vedeam mai mult ca pe prieteni. Sau extrem de gross, dacă se dădeau la mine. M-am culcat cu mulți, dar de fiecare dată era cam la fel: el făcea ce voia, iar eu tăceam. Uneori îmi plăcea, dar it just got me through the day, cum se zice. Nu ieșeam pe plus, dar măcar nu ieșeam nici pe minus. Niște sport tot se poate spune că făceam.
Cu doi ani înainte să am prima relație, mi-am început tranziția. Din fericire, nu am avut părinți pe care să îi dezamăgesc, dar am avut o mătușă care m-a crescut și care, din ziua în care i-am zis că de fapt sunt băiat și să se refere la mine ca el, s-a distanțat de mine, de parcă inima i-ar fi înghețat, ca o sticlă uitată la congelator. Parcă am și auzit-o cum crapă. Cred că și-a dat seama că și-a pierdut păpușica pe care îi plăcea să o pieptene, să o îmbrace colorat și cu care să se mândrească vecinelor. I-am spus: „Nu o să mă tund, îmi place părul meu lung. Și nici nu o să mă îmbrac foarte diferit, oricum deja port numai pantaloni. Chiar o să continui să-mi fac și unghiile. Ni le putem face în continuare împreună. Nu o să se schimbe prea multe, doar că o să iau testosteron, o să mi se schimbe vocea și o să-mi spui Tony. Știi, aproape ca lui tata. Mereu mi-a plăcut numele lui și cred că, dacă l-aș fi cunoscut, mi-ar fi plăcut să-i spun pe nume. Antonio, nu tată”. Dar ea parcă nu mai auzea. Cred că bărbații îi provocaseră mereu o spaimă, poate de aceea fusese singură de când o știam. Dar a fost OK să-mi respecte pronumele și numele, deși simțeam că nu mi se mai adresează cu drag, cum o făcea înainte, ci cu răceală. Când vorbeam cu ea era ca și când aș fi mâncat pilaf direct din frigider.
Cel mai ciudat însă a fost cu colegii de birou sau cu puținii prieteni pe care îi aveam. Credeam că o să ne apropiem și mai mult din momentul în care îmi voi face coming out-ul, dar a fost fix invers. Stați puțin, că cred că e gata. Cum funcționează treaba asta e că foca se prinde în plasă, nu mai poate ieși afară să respire și moare. Poate să-și țină respirația până la o oră jumate în apă și apoi gata. S-a dus. Drăguța de ea… Aia e, diseară o să fie tocăniță. Quallunaatitut se cheamă. Cu ridichi, ceapă, cartofi, morcovi și pătrunjel, toate crescute în casă, în ghivece sau saci. La final se adaugă și sos de roșii – pentru cine are, că eu n-am. În fine. Unde eram? La coming-out.
Colegii, după ce au aflat, se holbau la mine cu frică, de parcă aș putea să le fac ceva. Să-i bat sau ceva. De parcă peste noapte aș fi devenit mult mai puternic, asta e senzația pe care o am, de parcă aș fi avut în mână un Magnum sau un RPK-74.
Așa că mi-am dat demisia de la laboratorul de cercetare unde lucram după ce am terminat Biologia și m-am înscris într-un program de cercetare a lemingilor din Groenlanda. Auzisem de la un profesor că e ONG-ul ăsta, North Gates, care tot caută oameni, că au primit sponsorizări și că au nevoie de biologi care să studieze impactul schimbărilor climatice asupra diverselor populații de animale direct afectate. Iar Dicrostonyx groenlandicus (lemingii, adică) sunt o specie cheie, fiindcă pe ei se bazează alte specii din același habitat, în special Nyctea scandiaca (bufnițele albe), Vulpes lagopus foragorapusis (vulpea arctică) și boii moscați (Ovibos moschatus). Noi mai mult în latină vorbim când vorbim de specii, fiindcă denumirile populare sunt foarte multe și nu ne-am mai putea înțelege.
Ne-am stabilit în Atammik, un sat cu 196 de locuitori, printre care și o superbă inuită pe nume A’akuluujjusi (sau Liusa, cum o alint eu). Ea e prima mea iubită. M-am îndrăgostit de ea chiar în primele zile de când ne instalaserăm în camp-ul construit de ONG și a venit să ne întrebe dacă nu cumva vrem un ceai cald de ienupăr (Qisiqtutauyak). Cred că am zis cu toții „aap, qujan”, iar mie mi s-au relaxat mușchii lombari. A fost cel mai dulce și aromat ceai pe care l-am băut vreodată.
Am ajuns să o cunosc și am aflat că nu o interesează hainele, dar știe să coasă parka din piele de focă, nu se machiază, dar e mereu roșie în obraji de la frig, nu se epilează și nu lasă ochii în jos când vorbește și, mai ales, știe să te sărute îndelung, uneori câteva ore.
De când ne știm, a mai învățat și ea engleză, iar eu inuită, dar nu avem nevoie de prea multe cuvinte, fiindcă avem gesturi și tonuri ale vocii să ne înțelegem, așa cum mă înțelegeam pe vremuri cu Mișa, pisica mătușii mele. Singura problemă este că pentru ea e foarte important să avem foarte bine împărțite rolurile. Bărbații merg la vânat, tranșează carnea și pun apa pe foc. Femeile toacă verdeața, legumele și adaugă la final condimente. Bărbații taie lemnele, femeile taie gheața pentru topit. Bărbații scutură cearceafurile, femeile dau cu mătura. Mă-scoate-din-minți!
Cât am fost fată, am tot fugit de chestiile astea, și acum, că sunt băiat, dau de altele. De-aia zic, faptul că ai un Plan B nu-ți garantează nimic. Populația de lemingi s-a redus foarte mult din cauză că zăpada, care pentru ei era protectoare, se topește prea repede. Asta înseamnă că și populațiile de bufnițe, vulpi și boi moscați s-au redus. Pare că avem nevoie de un plan B și chiar C, cât mai curând. Planum Alphabeticus, ca să n-o mierlim cu toții.
