Povestire scrisă de Irina Anton, menționată de Iulian Bocai la concursul trimestrial de povestiri – „Mai degrabă monolog decât poveste, dar e aici un sâmbure de originalitate în modul în care autorul își reprezintă lumea și ar merita aprofundat pe linie narativă”.
Nici n-are nevoie să deschidă ochii ca să știe cât e ceasul. Șase fix, ora la care se dă jos din pat de o săptămână încoace, sfidând orice logică, instinct de supraviețuire și obiceiuri de-o viață. Nu ar numi chiar viață ceea ce trăiește acum, mai degrabă o nesfârșită zi de cârtiță oarbă. Cu ochi de cârtiță se și uită la cadranul fosforescent al ceasului, șase și două minute, la ora asta e somnul cel mai dulce, dar el nu mai reușește să adoarmă de zile întregi, doar se zvârcolește de pe o parte pe alta, deci ar putea fi la fel de bine zece noaptea sau patru după-amiaza. Aceeași ceață vâscoasă prin care înoată și care opune rezistență. Prin ceața asta bâjbâie după întrerupător și se împleticește spre bucătărie să pună de cafea. Nu a mai băut de o săptămână, ultimele dăți i s-a făcut rău numai de la miros, lucru inexplicabil. Dar în dimineața unei zile de peste 72 de ore, în care te scoli din pat la șase fix, ca o jucărie acționată de un arc mecanic, ai nevoie să speri într-o minune care să te țină în picioare. Cafeaua pătrunde în tine ca o coloană vertebrală într-o păpușă de cârpă și te ajută să nu te prăbușești.
O săptămână a trecut și de când a mâncat ultima oară ca lumea, dar acum chiar a ajuns la fundul sacului. Pe biscuiții ăia fără gluten nu pune gura nici să-l împuști, iar iaurtul fără lactoză uitat în frigider a expirat deja. Ar putea să meargă să cumpere baghete proaspete, la ora asta sigur sunt calde. Pe jumătate îmbrăcat, aude cum cafeaua dă în foc și se grăbește spre bucătărie. De data asta, valul de greață îl ia prin surprindere, apucă doar să se sprijine de marginea aragazului înainte să-și verse sufletul. Trebuia să mănânce ceva mai întâi. Nici mâncare nu-i mai trebuie, după atâtea tâmpenii motivaționale de genul: „fă pace cu tine și cu farfuria ta”, „deși ești sătul, te simți gol pe dinăuntru”. Bine că a scăpat odată de nebuna aia. Ducă-se, cu ciudățeniile ei cu tot. De o săptămână se chinuie să șteargă ultimele urme ale trecerii ei, tot aruncă zeci de flecuștețe imposibil de numit uitate prin baie, ciorne de poezii, șosete desperecheate, plușuri, cercei hand-made, statuete sculptate manual. De fiecare dată apar și mai multe, ca și cum izvorăsc din pereți, de sub pat, din cărți. Casa lui e un animal bolnav care năpârlește, de care trebuie să scape.
Pe stradă nu vede țipenie de om, de parcă cineva a trecut înainte și i-a șters pe toți cu buretele. Peste tot sunt afișe electorale care promit o schimbare, ascunsă sub același zâmbet tâmp de erou castrat, ba călare, ba pe jos. Ceva, însă, e diferit acum, dar nu-și poate da seama ce. Dintr-odată, își trage o palmă peste frunte. Pe toate afișele, indiferent de nume, apare chipul său, dar nu fixat de blițul aparatului de fotografiat într-o ipostază încremenită pentru totdeauna. Viața lui se derulează ca un film prost, în secvențe împrăștiate prin tot orașul. În afișul de pe primul stâlp are doar șapte ani și se chinuie să își facă singur ceva de mâncare. Pe panoul electoral din centru are deja doisprezece ani, împliniți în ziua înmormântării. Trece strada ca să se vadă mai bine pe zidul unei case, acolo era în studenție, la o masă acoperită de chiștoace de țigări. Fusese cât pe ce să dea foc întregului cămin, dar scăpase ca prin urechile acului. O lună întreagă mâncase ba la un coleg, ba la altul, până reușise să strângă bani să-și cumpere la loc edițiile în limba franceză care se făcuseră scrum. O stradă mai încolo, se vede îmbrățișându-și prima dragoste, la un festival de poezie. Nu durase mult până să-și dea seama că interesul ei vremelnic pentru fracturiști ascundea niște derapaje lirice care eșuau în dulcegării romantice, iar lecturile din Mallarmé și Verlaine erau de-a dreptul deficitare. La intrarea în parc, se spetea la prima traducere, cu titlul predestinat „Eșecul omului modern”, pentru care nu mai primise niciodată banii de la editură. Deja știe ce urmează, ca în telenovelele unde strigi la protagonistă: „Nu fi proastă, nu-i ceda lui José Armando, nenorocul ți-l faci singură cu mânuța ta”, dar nu se poate abține să nu unească punctele împrăștiate ca să vadă la final desenul. Nu-i plăcuseră niciodată telenovelele, o porcărie pentru babe smiorcăite, din care îți dai seama că pe tine nu are cum să te iubească nimeni. De asta e mai bine să aduni lucruri, mai ales cărți, uite-le, deja încep să apară pe afișele electorale, sunt tot mai multe și aproape îl îngroapă. Dar el are ditamai corpul și rezistă eroic, și la nopțile pierdute, și la atacurile de panică, e un cavaler călare pe calul negru al cafelei, un cavaler rătăcitor dintr-o chirie într-alta, războindu-se cu morile de vânt ale capitalismului. De primul loc de muncă aproape că-i păruse rău, dar n-a avut încotro, îl scotea din sărite să muncească pentru profitul altora. Banii sunt doar lesa în care te ține șeful, te strânge de gât cu bonusuri ca să nu-l muști niciodată de picior. La fel și dragostea, vine pe nesimțite și te sugrumă încetul cu încetul, până îți dai seama că nu mai ești liber. Toată lumea din oraș poate să-l vadă acum, sub sloganul electoral „Pentru o viață mai bună!” cum o aștepta în fața gării, cum tremura de nerăbdare, cum încercase să se schimbe, ca ultimul om. Rezistase eroic insistențelor ei de a merge la medic, se obișnuise și cu cicăleala permanentă, nu îi mai băga în seamă reproșurile, dar ceva se rupsese în el în dimineața în care îi aruncase cafeaua fără să-l întrebe. Știe că nu mai are mult, de asta zăbovește cât poate în fața ultimelor panouri, pe care se distinge chipul lui deformat într-o succesiune de versiuni postmoderne ale „Strigătului”. Aude sirenele care se apropie și se forțează să țină ochii deschiși pentru ultima scenă. Dumnezeul în care nu crezuse niciodată și pe care-L părăsise de mult, țintuit pe cruce, dar din răni îi curge sânge negru, un torent de cafea care îl înghite, prăbușit pe podeaua bucătăriei, fără să fi apucat măcar să pună ștampila.
