Povestire scrisă de Livia Popescu, aleasă de Liliana Corobca la Creative Writing Sundays, pe 2 martie 2025, la tema „Povestea cenzurată a ființei noastre”.
Eram trează când a sunat ceasul, asta după o noapte aproape albă. Spre dimineață George începuse să sforăie așa de tare că a trebuit să strig la el să se întoarcă, și tocmai când ațipisem puțin.
Copiii se treziseră și ei, am văzut prin ușa întredeschisă că aprinseseră lumina în camera lor și probabil Simona repeta pentru lucrarea de control. Așa e ea, dacă nu mai turuie încă o dată lecția dimineața zice că nu știe nimic. Matei e exact opusul, reține din clasă, mai citește acasă o dată, de maximum două ori și aia e. Ia notele mult mai ușor decât soră-sa care muncește mult, e conștiincioasă și mereu atentă la ore.
M-am dat jos din pat fără tragere de inimă. Lămpile de la iluminatul stradal sunt încă aprinse, pare să fie o zi de toamnă mohorâtă, ca și ziua de ieri și cele multe dinainte. Se aude ploaia cum izbește pervazul de tablă de la bucătărie. E frig. Mă cuprinde un tremur ușor când tălpile ating papucii reci, de plastic. Îmi iau halatul de molton – noroc cu vecina că ne-a făcut rost de ele de la spital, pe vremea când încă nu ieșise la pensie –, îl petrec parte peste parte și mă leg strâns cu cordonul, nu înainte de a-mi palpa burta. Simt o ușoară înțepătură, dar doar atât. Nu e bine dacă nici azi nu se întâmplă nimic.
Mă grăbesc spre bucătărie să dau drumul la aragaz, la toate cele patru ochiuri. Pe unul fac rapid ceaiul, pe altul încălzesc apă, celelalte stau aprinse pentru a mai dezmorți aerul din bucătărie. Perdeaua se mișcă ușor, semn că geamurile nu se închid prea bine. Pipăi pâinea din dulap și-o scot pe cea de alaltăieri. Cea luată aseară rămâne acolo până deseară, când îi vine rândul. Uneori luăm pâinea caldă iar copiii sunt în stare s-o mănânce pe toată la o masă, nu-i interesează niciodată că trebuie să ajungă până a doua zi. Așa că am grijă mereu să pun pe masă pâinea mai veche de-o zi, să fiu sigură că nu se mănâncă multă. E greu de când s-au introdus cartelele. Când nu găsești de nici unele, pâinea e de bază. Copiii sunt în creștere, mănâncă mult, iar pentru alimentele mai bune trebuie să stai la cozi cu orele.
O altă înțepătură îmi răscolește burta. Mă așez pe taburetul de lângă fereastră, chiar în dreptul aragazului. Am mâinile înghețate. Aseară n-am avut apă, a fost o avarie pe undeva iar acum, după ce am spălat vasele cu apă încălzită pe aragaz, le-am clătit cu apa de la rețea. Era sloi, și nici măcar n-a venit iarna. A fost o vreme când aveam apă caldă în permanență, acum avem dimineața și seara sau și mai rar. Matei a apărut deja în ușa bucătăriei. Mă strecor pe lângă el, iau cartela și banii din geantă, îi pun lângă chiuvetă și-l rog să ia pâine când se întoarce de la școală. Vocea îmi tremură puțin, dar el nu sesizează nimic și nici nu se miră, deși rareori pun copiii să ia pâine. Am gătit mult ieri, mai mult decât de obicei, frigiderul e plin, dar nici asta n-au băgat de seamă. Dacă e să ajung la spital și să rămân internată o să-și dea seama George că m-am gândit să nu-i las fără mâncare, dar nu e ca și cum ar fi știut ce se întâmplă.
Matei pune cartela și banii în buzunarul de la haină. Dintotdeauna a fost un copil cuminte, supus, a făcut ce i-am spus, așa că nici acum nu are vreo curiozitatea legată de faptul că-l trimit la pâine.
Scot din cămară un borcan de dulceață de prune și brânză din frigider și le pun pe masă pentru micul dejun. Copiilor le place să mănânce dimineața câte-o felie de pâine prăjită, unsă cu margarină și un strat gros de gem. Până pun eu ceaiul în căni apar toți la masă. George deschide radioul. Auzim o voce masculină care vorbește despre producția record de grâu la hectar și că ne-am îndeplinit planul cincinal. George dă din cap a lehamite și închide radioul când vocea continuă cu faptul că a crescut exportul de grâu. Ne-am săturat de atâtea realizări. Mă uit la copii că s-au lungit amândoi și sunt aproape la fel de înalți ca George. Se așază cu toții la masa îngustă, lipită de perete. Abia avem loc toți patru, dar, de data asta, eu nu stau cu ei, doar mă învârt în spațiul strâmt de lângă aragaz și chiuvetă și-i privesc. Îmi vin mereu în minte imagini cu ei la diferite vârste. Simona a fost mai precoce, a plecat mai repede în picioare, în timp ce Matei abia la un an și jumătate a făcut singur primii pași. Cresc așa de repede că mi-e teamă că o să devină dintr-o dată adulți iar eu n-o să știu cum a trecut timpul așa de repede. Vrem ce e mai bun pentru ei, vrem să facă o facultate, să aibă o meserie și să fie respectați. E tot ce ne dorim, pentru asta muncim. Cu fiecare generație suntem datori să țintim mai sus. Și eu, și George am plecat de la țară, ne-am zbătut, am stat la internat și-am făcut școli, dar ei trebuie să aibă o șansă în plus, exact cum am avut noi în comparație cu părinții noștri. Îmi fac de lucru prin bucătărie până termină de mâncat. Nu m-am atins de nimic. Nu-mi este foame, nu pot să bag nimic în gură.
Dă Doamne să scap azi, spun o rugăciune în gând, în liniștea din bucătărie. Mintea îmi fuge spre problema care trebuie rezolvata. O durere surdă, scurtă, mă face să-mi încovoi ușor spatele. Mă uit din nou la copii, sunt mândră de ei, învață bine, sunt înaintea altora cu părinți mai răsăriți ca noi.
Copiii pleacă primii la liceu. Ei merg cu autobuzul, noi, cu mașina, în partea cealaltă a orașului, spre ieșire. La ora șapte sună sirena de la fabrică, trebuie să intrăm pe poartă până atunci, apoi să ne echipăm și să mergem în hale. Acum facem marmeladă de mere, desigur tot pentru export, ca mai tot ce producem.
De ieri seara m-a luat spaima că ceva nu e în regulă. Data trecută, tot la doamna Mari am fost și tot vinerea, iar duminica am fost gata, mi-a și venit ciclul. Și atunci am avut crampe, nu, n-am uitat, dar acum durerea îmi sfâșie măruntaiele. Ceva e diferit acum, poate că și doamna Mari a mai îmbătrânit, nu mai are mâna așa sigură că acum zece ani. Îmi trece prin cap că am făcut o prostie și rămâne George singur cu copiii tocmai acum, când trebuie să ne mobilizăm pentru treapta întâi. Alung gândul ăsta și mă închin.
Gina e în fața mea, lângă bandă. Mă întreabă din ochi dacă sunt bine. E singura care știe, dar mă feresc să vorbesc cu ea. Securista de Emilia e cu ochii la tot ce se întâmplă în fabrică și cu antenele ridicate să asculte tot ce se vorbește. S-a prins lumea ce-i poate capul când a murit o femeie din oraș din cauză că a băut cine știe ce să-i provoace avortul iar la spital n-au vrut s-o chiureteze deoarece n-a spus cine a ajutat-o. Femeia era prietenă cu o fată care lucra în fabrică iar securista a auzit-o vorbind despre asta. În ziua următoare au chemat-o pe fată s-o ancheteze și abia a scăpat săraca.
Îi fac semn Ginei că nu sunt bine. Ea se uită spre burta mea și, din nou, dau din cap că nu mi-a venit ciclul.
George e undeva, mai departe de noi, acum a intrat în hală împingând un cărucior cu două rânduri de lăzi goale, stivuite. Văd că e binedispus, nu știu ce tot vorbește cu un alt coleg. Asta îmi și place la el, e tot timpul pozitiv, cu zâmbetul pe buze, e omul care nu se dă îndărăt de la nimic, toți care-l cunosc spun că e numai bun de pus pe rană. Copiii îl adoră, nu numai ai noștri, ci și ai prietenilor. Știe să li se bage în suflet și să-i asculte. Cu toate astea, n-am putut să-i spun că am rămas. Sigur m-ar fi împiedicat să-l dau afară, iar eu nu vreau să-l păstrez, nu sunt timpurile să faci asta, avem alte griji acum.
Mama a avut patru copii, dintre care doar trei au trăit. Era greu când eram mici și erau atâtea lipsuri, și la fel de greu mi se pare și acum. Nu spun că nu ne descurcăm, dar e greu în două camere, e greu să ai și fată, și băiat care să împartă o încăpere minusculă. Am stat și-am cântărit mult dacă să mă duc sau nu la doamna Mari, George habar n-are de nimic, n-am vrut să-l încarc cu asta. Dacă ar fi după el, ar zice să-l oprim, pe principiul că unde mănâncă doi, mănâncă și al treilea. Nu e chiar așa. Am întrebat-o pe Simona ce-ar zice de o surioară sau un frățior, m-a privit contrariată, s-a uitat la burta mea și mi-a spus că ar fi de râsul clasei dacă ar avea o soră la vârsta asta. Am râs și am liniștit-o, i-am spus că sunt prea bătrână pentru așa ceva. Asta s-a întâmplat acum o săptămână. De atunci o simt că stă cu ochii pe mine să vadă dacă nu cumva am vorbit serios.
Banda transportoare merge din nou. Mai sunt mere stricate și frunze lipite de ele. Stăm de-o parte și de alta și încercăm să luăm de pe bandă tot ce nu e bun. Merele sunt foarte reci, mâinile ne merg repede, cu toatele avem degetele amorțite, sunt momente când nici nu le mai simțim, și nici măcar nu s-a făcut timpul pentru pauza de masă. Ne îmbrăcăm gros, în straturi cum ne-a învățat acum câțiva ani o franțuzoaică venită la ski, la Predeal. Avem ciorapi de lână și eu, și George, în fiecare an ne împrospătăm rezervele cu câteva perechi lucrate de mama, la țară, cu iglița.
Caliopi stă în stânga mea. Nu-i tace gura de azi-dimineață. Se tot ceartă cu bărbatu-său de vreo jumătate de an, el bea, devine violent, ea pleacă de acasă cu copiii, el vine după ea, ea îl iartă, se întoarce acasă cu copiii și tot așa. Acum e în faza de întors acasă. Am obosit s-o ascult. Gândul îmi zboară la ale mele, dar mai dau din cap când văd cu coada ochiului că se întoarce spre mine. Sunt și mai irascibilă decât de obicei, îmi vine să-i spun să tacă, dar n-o fac pentru că știu că e necăjită.
O durere ascuțită mă sfâșie pe dinăuntru din nou. Mult mai rău ca cele dinainte. Mi-aș dori să nu trec singură prin asta, dar n-am cum, să mă plâng măcar Ginei, dar nu se poate. Securista e aici, lângă noi, toate ne ferim, nimeni nu dă din gură fără rost în preajma ei. Dacă iese rău și o vede pe Gina pe lângă mine, sigur anunță și Gina o să fie chemată la secție să dea declarație despre ce-am făcut ca să scap de sarcină.
Un val de căldură mă cuprinde și tot urcă. Mă fac roșie la față, extremitățile mi se încălzesc și căldura se împrăștie prin tot corpul. Mă deschid la ultimul nasture, parcă mă sufoc. Nu e suficient, dar nici nu vreau să vadă fetele că mi-e rău. Cu marea majoritate mă am bine, noi ne rotim în fabrică în funcție de ce producem, așa că ne cunoaștem între noi, uneori mâncăm împreună și ne împărtășim o mulțime de nimicuri. Dar totul până la lucrurile delicate din viața fiecăreia.
Încă o durere ascuțită mă face să mă cutremur. Simt că nu mai am aer. Mă uit disperată la Gina, las la loc, pe bandă, un măr putred și mă grăbesc spre vestiar. Simt un fir de sânge care începe, în sfârșit, să se scurgă din mine. O să treacă prin pantaloni dacă nu mă grăbesc. Din nou mă încovoi de durere. Data trecută nu a fost așa rău, am scăpat mult mai ușor. Sper să nu leșin.
O văd pe Gina că vine după mine. N-aș fi vrut, dar mi se umple inima că e alături de mine. Mă întreabă șoptit când am fost la doamna Mari. Îi spun că vineri, dă și ea din cap, îngrijorată. Trebuie să te duci la spital, îmi spune pe un ton imperativ. Dacă ți-a perforat aia uterul? Clatin din cap, fără energie. Asta am și eu în cap încă de duminică. Spui că ai căzut pe scări și faci pe proasta că n-ai cum să fii gravidă la vârsta asta, mă îndeamnă ea în șoaptă, în drum spre vestiar. Hai, mă, asta spun toate, că au căzut pe scări. Ăia or fi proști acolo. Sigur că asta o să spun, așa m-a învățat doamna Mari, sper să nu fie de gardă cineva care să mă toarne.
O hemoragie puternică, imposibil de ascuns în ciuda tamponul mare de vată mă face să-l rog pe tovarășul maistru să cheme salvarea. Abia apuc să-i strecor Ginei în palmă lănțișorul de aur de la gât. De la ea știu, când a fost în spital, uneia din femeile din salon i s-au furat cerceii când era sedată pentru operația de îndepărtare a uterului.
Într-un târziu, George ajunge la vestiare. L-au chemat când au văzut că nu e de glumă. Un cuvânt nu scoatem nici eu, nici el. Nu mă întreabă nimic, dar simt că a realizat ce se întâmplă. Mă ține strâns de mână, dar îmi feresc privirea. Dă ușor din cap când mă urcă în salvare. Știu că e lângă mine, orice s-ar întâmpla.
