Povestire scrisă de Marilena Demian, aleasă de George C. Dumitru la Creative Writing Sundays, pe 24 noiembrie 2024, la tema „Regretul”.
Dansezi? Tresar ca trezită din somn, deși asta așteptasem, singura problemă ar fi fost să vină cu nevastă-sa. Dansez? Bineînțeles! Trebuie să aflu!
Evon are privirea aceea pe care am cunoscut-o acum exact 30 de ani, în prima zi de facultate, așa că nu pot pretinde că am uitat cum, din grupul mare de fete și băieți care se pregăteau să se arunce în aventura anilor de facultate, privirea lui se oprise asupra mea, cum roșisem până în vârful urechilor, cum plecasem pleoapele și cum în secunda următoare, când le ridicasem, văzusem că ochii lui continuau să mă fixeze.
Dar n-aș putea în niciun caz pretinde că nu-mi mai amintesc cum a reacționat când i-am dat vestea aceea. A rămas câteva momente nemișcat, a dat o tură prin cameră, s-a uitat îndelung pe geam, cu mâinile în buzunare și cu spatele la mine, apoi s-a întors și a spus cu glas alb Pot să te ajut eu, de parcă era un bun coleg căruia îi cerusem să îmi care un bagaj. Am încremenit. Asta e tot ce are de spus? A venit a doua zi cu o pungă din care a scos trei feluri de sticluțe și niște seringi de unică folosință, uite, se fac asta cu asta și apoi asta, cinci zile, are cine să ți le facă? Pe prima pot să ți-o fac eu, a mai zis el. Aș fi vrut să mă reped asupra lui să-l zgârii, să-l pălmuiesc, să-l lovesc cu pumnii și cu picioarele, dar în loc de asta i-am smuls punga din mână și i-am aruncat-o direct în față, el m-a prins de mâini, eu m-am smucit și i-am întors spatele. Peste un timp a sunat la ușa noastră și mama mea cea abulică i-a spus că nu mai locuiam demult acolo. Eu eram la mine în cameră și plângeam, așa cum făceam deja de multe zile. În bucătărie, viitorul meu soț bea cafeaua trimisă de fratele meu din Canada și o făcea pe mama să râdă în hohote.
Mult timp după terminarea facultății, foștii colegi continuau să mă întrebe cum de nu sunt cu el sau dacă am divorțat. Lumea crede că are dreptul să știe totul. Vă ședea așa de bine împreună, tot timpul de mână, erați nedespărțiți.
Dacă aș fi fost obligată să mărturisesc de ce mă măritasem cu primul meu soț, aș fi spus pentru că nu m-a întrebat nimic despre trecut. De fapt, cred că în perioada aceea eram așa de vulnerabilă încât m-aș fi măritat aproape cu oricine care nu mi-ar fi pus întrebări. Relația cu maică-mea era atât de complicată încât mă străduiam să ajung acasă doar noaptea, când descuiam cu grijă ușa de la intrare și apoi mă strecuram în camera mea de la capătul culoarului, pe bâjbâite, fără să aprind lumina. Așteptam cel puțin jumătate de oră ca să fiu sigură că nu m-a auzit intrând și abia apoi, pe vârfuri, mă duceam la baie. Dimineața o găseam când exuberantă, cântând tare și fals și rearanjând cu zgomot obiectele prin casă, când mută și posacă, șoptind mărunțel din buze ea știa ce. Aruncam câte o privire discretă la cutiile cu medicamente, încercând să ghicesc dacă le luase sau nu, dar nu făceam imprudența să o întreb sau să îi reamintesc, fiindcă indiferent de starea ei de spirit, ar fi urmat un scandal.
De multă vreme mama nu mai știa nimic despre mine. Nu avusesem cu cine sărbători bucuria intrării la una dintre cele mai dorite facultăți din țară. Nu avusesem cui spune de norocul să fiu în aceeași grupă cu băiatul care îmi plăcuse din primul moment și care mă scăldase în privirea lui câteva clipe cât o eternitate. Nu fusese acolo să îmi spună că o simplă privire nu ar trebui să fie de ajuns ca să te îndrăgostești iremediabil. Că dragostea, oricât de mare, nu e garanția pentru finalurile fericite. Nu îmi explicase niciodată cum rămân fetele însărcinate, a trebuit să aflu pe pielea mea.
Ringul e plin de oameni între două vârste, ca și noi. Până când ne strecurăm printre dansatori, melodia se schimbă. Dance me to the end of love, cântă Leonard Cohen. Evon mă trage ușor spre el, mă prinde în brațe și simt cum îmi zboară din spate toți anii care au trecut. Ca la mersul pe bicicletă, pe care crezi că l-ai uitat, așa îmi regăsesc pașii alături de ai lui. Închid ochii și revăd clipele minunate ale începutului. El intra în sala de curs împreună cu prietenii lui, mă căuta cu privirea și arăta cu o mișcare a mâinii. Acolo! Deveniserăm nedespărțiți. La cursuri, la seminar în aceeași bancă, la bere înghesuiți unul în altul, la munte și la mare cu gașca lui de prieteni, doar noi doi pe drumul spre casa mea. Eu îi povesteam despre cărțile pe care le citeam și despre locurile minunate din lumea mare unde se petrecea acțiunea lor. Visam cu ochii deschiși să văd Parisul și Roma și Napoli, dar mai ales să ajung la Capri și să urc până la vila lui Axel Munthe, așa cum o descrisese în Cartea de la San Michele. Visam să ajung în California, pe urmele eroilor lui Steinbeck. El fusese cu familia în multe din locurile astea. Îmi aducea vederi și albume și îmi descria locurile și mâncarea, eu îl întrebam cum erau lumina, mirosurile, cât de puternic era vântul și dacă se auzeau zgomotul valurilor și chemarea pescărușilor. Vorbeam de toate, dar niciodată despre familiile noastre sau despre viitor.
Nu l-am invitat la noi, aș fi murit de rușine s-o cunoască pe mama. Nici eu nu am fost la el acasă decât târziu în relația noastră, o relație pe care nici nu știam să o definesc. Era oare iubitul meu? Ne plimbam de mână și, când m-a sărutat prima oară, cu mustața lui deasă gâdilându-mi plăcut buzele, am simțit că abia aștept să mergem mai departe. Era omul vieții mele și voiam cu toată ființa să fiu a lui. Prietenele mele erau încredințate că îi sunt cu adevărat iubită, îmi spuneau că mă invidiază, mă întrebau cum e cu el și eu răspundeam ambiguu. Apoi se trecea la chestiuni concrete, adică metode contraceptive și soluții de a scăpa de sarcinile nedorite, fără să afle familia. De când Magda fusese aproape să moară din cauza unui avort provocat de mama Doinei, posibilitatea asta ieșise din discuție. Nimeni nu cunoștea personal vreun doctor dispus să-și riște libertatea cu un avort ilegal. Verișoara Alinei fusese condamnată la doi ani de închisoare doar pentru o tentativă de avort, se pare că o denunțase soacră-sa. Fetele erau îngrozite de ce ar fi putut să se întâmple nu doar cu viața, ci și cu reputația lor. Nu era bine să meargă vorba că umbli cu unul și cu altul, d-apoi să mai fi și rămas însărcinată, fetele ușuratice nu aveau un viitor bun. Familiei mele formată din mama nici că i-ar fi păsat de asta. Era în lumea ei și vorbea doar despre fratele meu, unicul ei copil care o părăsise și plecase în Canada cu o matracucă, la fel cum făcuse și tatăl meu, un neisprăvit.
Despre familia lui Evon nu știam mai nimic, nici măcar după ce a început să mă ducă la ei acasă. I-am întâlnit în treacăt mama, o doamnă micuță, brunetă și foarte sofisticată, dar am schimbat doar banalități. Pe tatăl lui l-am văzut o singură dată. Se auzea că lucra în diplomație și călătorea mult. Era înalt și impozant, cu sprâncene stufoase și păr ondulat, bogat, înspicat cu alb, cum e azi și părul lui Evon. Vila în care locuiau ocupa colțul a două străzi frumoase, cu nume de capitale. Prietenii lui ziceau uneori Să ne închiriezi și nouă sufrageria, că vrem să-nvățăm să mergem pe bicicletă! Treceam rapid prin holul de intrare și urcam în apartamentul lui, aflat la etajul doi. Vorbeam, citeam, învățam, puneam muzică din colecția lui de viniluri, dansam înlănțuiți și ne sărutam, dar când începeam să ne dezbrăcăm el se oprea, se ridica, ieșea din cameră și se întorcea după multe minute în care eu mă întrebam, de fiecare dată, cu ce greșisem. Începusem să cred că poate miroseam urât, deși eram foarte atentă la igienă, sau că-i displăceau hainele mele, sau părul… Se întorcea fără explicații și îmi zicea scurt Te conduc acasă. Îl priveam cercetător, cu întrebarea mută în ochi, Ce se întâmplă?, dar el se prefăcea că nu înțelege. Atunci străbăteam drumul în tăcere, fără să ne ținem de mână. Rămâneam înstrăinați zile întregi. Eu eram prea mândră să-l întreb, așteptam să-mi spună el. El se purta ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Apoi o luam de la capăt, atrași unul de altul cu dorință renăscută.
După ultima vacanță de vară, în care nu ne văzuserăm fiindcă fusese plecat cu familia, m-a apucat de mână și m-a tras după el. Am ajuns în camera lui, a încuiat ușa și s-a repezit asupra mea cu o nerăbdare și o ardoare de care nu îl crezusem capabil. M-a dezbrăcat precipitat, mângâindu-mă și sărutându-mă, s-a dezbrăcat și el aruncându-și hainele și pantofii pe jos și în clipa următoare a fost în mine, așa cum îl doream de atâta vreme, cum visasem, cum îmi imaginasem. Mă simțeam fericită și speriată în același timp, se întâmpla în sfârșit, nu îmi mai doream nimic altceva decât greutatea lui, mâinile lui frumoase, gura lui lacomă. Într-un târziu s-a ridicat, a aprins o lampă de lângă pat, a căutat grăbit printre discuri și când a găsit ce voia și a coborât acul m-a privit triumfător, așteptând acordurile preferate. S-a schimbat însă la față când BeeGees au început să cânte
Here I lie, in a lost and lonely part of town
Held in time, in a world of tears I slowly drown
Goin’ home, I just can’t make it all alone
I really should be holding you, holding you
Loving you, loving you
Tragedy…
A schimbat canalul și atunci am auzit ce voise să ascultăm
Nobody gets too much Heaven no more
It’s much harder to come by
I’m waiting in line…
La locul de muncă primit prin repartiție fusesem întâmpinată cu o ostilitate pe care mi-a fost imposibil să o înțeleg. După două luni în care nu mi-au dat nimic de lucru mi-au comunicat că postul meu e detașat la o fabrică dintr-un orășel aflat la 60 de km de București, „o navetă acceptabilă”. Am vorbit la personal, fiindcă pe repartiția mea scria altceva, iar șeful de cadre m-a trimis la directoarea adjunctă. Îmi pare rău, dragă, dar cu dosarul tău, cu rude în străinătate, nu poți lucra aici, noi lucrăm cu străini iar tu nu ai primit ”avizul de cadre”.
Dacă emigrarea în Canada n-ar fi mers așa rapid, revoluția ne-ar fi găsit încă în țară. Dosarul meu de cadre nu ar mai fi contat. Probabil nu m-aș fi măritat deloc, oricum nu conta măritișul pentru mine. Poate că soțul meu mi-ar fi declarat că e homosexual, înainte să aflu eu asta. Dar apucasem să plecăm împreună și abia acolo ne-am despărțit. Mai târziu, la fundația care ajuta mame singure unde lucram, l-am cunoscut pe cel de-al doilea soț. Ne-am petrecut luna de miere la Capri. Vila lui Axel Munthe e exact așa cum o descrie el în carte. Am urcat la vilă în fiecare zi, am stat lângă sfinxul de granit roșu, am privit îndelung golful și marea și am lăsat vântul să-mi curețe toate tristețile din minte. Trăim în California, la San Francisco și ne petrecem adesea vacanțele în sudul statului. Am făcut voiaje la Paris, la Roma, la Londra și în alte locuri frumoase din Europa. E ca și cum dorințele din lista mea se înghesuie să se îndeplinească, fără un efort special și fără să mai fi fost invocate anume. Par să zică hei, de mine ai uitat? Uite-mă aievea, aici! Un singur lucru mă întristează. Nu am putut să-i dau soțului meu copilul pe care și-l dorea. N-a vrut să înfiem, a zis că vrea un copil din mine sau deloc. Din mine însă nu se mai poate naște un copil.
Pe Evon l-am revăzut o singură dată, întâmplător, mulți ani mai târziu, pe aeroportul JFK. Fuseserăm în același avion care venea de la Frankfurt, dar l-am zărit în fața mea abia la coborâre. Erau mulți oameni între noi și m-a văzut și el în ultima clipă, mi-a făcut cu mâna un semn de neînțeles, apoi am fost despărțiți, el a fost îndrumat către alt ghișeu. Eu am trecut repede, aveam deja cetățenie. Aflasem că lucra în Ministerul de Externe și era trimis la posturi în străinătate, probabil fiindcă și el, și soția lui avuseseră dosare de cadre nepătate.
Un coleg al cărui nume nu mi-l amintesc se oprește pe ring lângă noi, transpirat și clătinându-se ușor. Se apleacă spre urechea lui Evon și-i zice Vezi, băi, boule, ce-ai ratat? ’te-aș în mă-ta! Cea mai frumoasă fată a fost a ta, băi, de ce-ai lăsat-o să plece? Plesnește disprețuitor din buze către el, apoi vine spre mine și mă sărută lipicios pe obraz. Miroase puternic a alcool. Ești superbă, lasă-l pe labagiul ăsta în durerea lui, cu neamul lui de securiști! Face o piruetă caraghioasă și ne întoarce spatele. Evon privește o clipă în urma lui, apoi îmi apucă bărbia cu degetul, obligându-mă să mă uit în ochii lui. Cred că îți datorez o explicație, zice el șoptit, iar vocea îi e una cu respirația fierbinte, mirosind a whisky. Buzele i se mișcă în felul acela teribil de atrăgător pe care mi-l amintesc prea bine, privirea-i cercetătoare nu mă mai emoționează însă ca în trecut. Vrei să știi ce s-a întâmplat?
Leonard Cohen tocmai cânta:
Dance me to the children who are asking to be born
Dance me through the curtains that our kisses have outworn
Raise a tent of shelter now, though every thread is torn
Dance me to the end of love.
Nu, nu vreau să știu! Era prea târziu pentru explicații. În anii care s-au scurs, orgoliul meu construise tot felul de scenarii care să-l apere, să-l justifice, să-l disculpe, să-l salveze. Toate se sfârșeau însă în același fel. Evon mă părăsise când eram însărcinată cu copilul lui, mă silise să mă mutilez fizic și îmi ucisese sufletul. Mă lăsase invalidă pe viață. Făcuse o alegere. Dosarul lui trebuia să rămână imaculat. Ce ar putea spune acum, ca să schimbe asta? Am început să îl acuz și să îl urăsc și am sfârșit prin a spera că mi-a devenit indiferent. Aș fi vrut doar să știu când. Când se hotărâse că mă va părăsi? Știuse că va urma o tragedie? Așa m-am hotărât să vin la întâlnirea asta de 25 de ani de la absolvire, aveam nevoie să-mi testez emoțiile. Am vrut să mă încredințez că sunt vindecată de el. Trebuie să aflu!
Evon… Mai ții minte seara aceea, prima noastră seară împreună? Pleoapele lui coboară, mă strânge ușor lângă el, clipește lent. Bineînțeles că țin minte. Tocmai asta voiam să-ți explic….Șșșt, îl opresc, lasă-mă să te întreb eu ceva, e tot ce vreau să știu. Mă privește curios, așteptând. În seara aceea, când ai vrut să pui Too Much Heaven și ai nimerit Tragedy… El face o grimasă și deschide gura să spună ceva, dar îl opresc acoperindu-i buzele cu degetul.
…tu știai deja?
